Amintirea despre Bucuresti

Urmează să mă mut la Bucureşti. Aici, la mai puţin de 150 de km şi nu-s fericită. Deloc chiar. O să îmi fie greu la început. Nu ştiu de ce. Am fost în Franţa. Erau 2500 de km depărtare şi nu mi-a fost dor de nimeni. Ţin minte că scriam emailuri kilometrice pe care le-am trimis către oameni dragi cu, care nu mai vorbisem de mult timp. Altele le-am trimis oamenilor care nici măcar nu au adrese de mail şi le-am trimis pe adresa colegilor de muncă ale respectivilor. Cumnatului de exemplu.

Că am plâns foarte mult cât am stat în Franţa nu o să neg niciodată. Dar nu pentru că mi-era dor de casă. Intâmplarea a fost să fiu îndrăgostită la vremea aia de cineva care pentru prima oară şi-a petrecut în România mai mult de…o săptămână. Am plâns şi pentru că mi-era frică. De orice am plâns. 

2 ani mai târziu aveam să plec la sute de km, de astă dată spre vestul ţării. Nu am avut ocazia să rămân pentru mult timp dar 4 zile petrecute acolo singură mi-au plăcut.

3 ani mai târziu, cu lucrurile învăţate din Franţa, cu dezamăgiri create de persoane, cu încredere şi dorinţa de a … cuceri Sibiul m-am mutat în centrul ţării. In centrul evoluat şi occidentalizat. Voiam ca la bătrâneţe să le pot povesti nepoţilor mei că, bunica lor a locuit în oraşul în care primar era omul ce avea să schimbe, la un secol şi jumătate după primul neamţ, regele Carol, destinul României.

Culmea e că nici măcar la Sibiu nu mi-a fost dor, niciun moment, de nimeni. 

Cu Bucureştiul e mai greu. Weekendul trecut, după ce am văzut apartamentul în care aveam să stau, după ce am fost bucuroasă că voi avea colegi foarte mişto şi că apartamentul arată ok (întotdeauna am noroc să „extrag” din prima chiria norocoasă:) ), s-a adăugat şi povestea Şi dimineaţa o să merg la muncă şi apoi voi veni acasă cu metroul şi apoi troleibuzul, în weekenduri nu voi lucra şi mă voi întâlni cu X şi Y, uneori voi merge şi la facultate iar în rest, la ocazii speciale acasă. Lucrurile s-au transformat în: o să muncesc. Dacă găsesc ceva. Şi dacă nu…? Ce naiba mă fac? Şi aşa aveam să stau la prietenii care m-au primit în weekend şi să tot plâng. De dor de casă şi de frică.

Asta pentru că, spre deosebire de O ALTĂ ŢARĂ, spre deosebire de UN ORAŞ MARE DE LA GRANIŢĂ ÎN CARE S-A AFLAT CINEVA CARE A AVUT GIRJĂ DE MINE, spre deosebire de ORAŞUL CARE PENTRU MINE REPREZINTĂ CRĂCIUNUL ŞI CARE ARE CEL MAI BUN PRIMAR, Bucureştiul nu-mi oferă nimic. 

Stau suficient de aproape de capitală (la mai puţin de 150 de km cum ziceam) şi nu îl cunosc aproape deloc. Intr-adevăr au fost câteva momente când am ajuns pe acolo cu diferite motive. Sau…fără motive. 

metrou1

Bucureştiul e oraşul în care am fost într-o excursie atunci când eram mică.

La Bucureşti am fost la prietena mea Elena de două ori.

Şi la Andreea o dată. Era 23 decembrie 2012 şi urma ziua ei şi era singură:)

Am fost la Iulia într-un februarie îngrozitor. În care a nins continuu.

Am fost într-un cămin studenţesc.

Am fost la Alex în Militari şi spre Ştefăneşti.

Am fost în 3 ani la Romexpo la Bookfest.

Am fost cu mama la Universitate pe vremea când voiam să mă înscriu acolo la master.

Şi pe centrul vechi de câteva ori. La „Anton” şi „CocoBongo”. Ţin minte seara aia când am râs mult mult de tot de numele respectiv. 

Am fost, mai nou la acelaşi Anton unde un ospătar era în probe. Şi orice cerea prietena mea el nu avea. Nu avea: bere pentru femei, ţigări, becul era ars, suc nu ştiu de care, alt tip de bere. Bine că avea alune şi chipsuri totuşi. Greşit. Apoi a realizat că nici de-astea nu mai avea. 😉  Nu o să zic că nu recomand să mergeţi acolo. Dimpotrivă, e foarte drăguţ. Şi locul şi ospătarul respectiv care…pur şi simplu se pierduse. 

La Bucureşti am fost pentru prima oară în viaţă la un club de fiţe şi la unul de manele. În aceeaşi seară. Mda, nu îmi plac nici fiţele, nici manelele dar când eşti îndrăgostit de cineva mergi şi acolo. Ce-i drept, mereu am susţinut că şi cealaltă persoană dacă e îndrăgostită o să renunţe la ideea de a merge în club şi la manele dar e … ok.

La Bucureşti mi-a fost desfăcut pe la 6 dimineaţa părul. Il aveam prins cu o clamă. Mi l-a desfăcut pentru ca nu cumva în somn să mă lovesc. 

La Bucureşti am fost şi într-un parculeţ foarte mic. Era o bancă pe care stăteam şi containere din acelea mari. Pe culori. Pentru sortare. Am început să povestesc despre ţara pe care mi-aş dori să o vizitez la un moment dat. Era o ţară despre care nu am auzit NICIODATĂ pe nimeni spunând că şi-ar dori să o viziteze. Era ISLANDA. Şi acolo, în părculeţ, persoana de lângă mine a fost prima în 26 de ani care a spus că e ţara ei preferată şi îşi doreşte să ajungă acolo.

Sunt toate amintiri despre momente, locuri şi persoane „de la Bucureşti”. Şi totuşi nu e aproape niciuna, din niciun loc SUFICIENT DE…”DESPRE BUCUREŞTI”.

O să trăiesc acolo şi o să cunosc oameni. Oameni buni şi răi care mă vor face fericită şi care mă vor dezamăgi. M-am gândit în ultimele zile care e AMINTIREA MEA DESPRE BUCUREŞTI. Ce lucru a fost atât de important pentru mine vreodată încât să îl ţin minte?

Atât acum 2 vineri cât şi următoarea săptămână am fost în capitală. In ambele situaţii m-a emoţionat un loc. Până la lacrimi şi până la un zâmbet larg. Zona în care mă lasă autobuzul. Cel de la gura de metrou de la Gara de Nord.

Ţin minte în detaliu ziua aia. Era sămbăta dimineaţă, iulie 2011 iar eu aveam să plec la 7.20 de acasă cu autobuzul. In autobuz îl întâlnisem pe un vecin, om realizat în capitală care nu ma cunoştea. Ne-am împrietenit şi mi.a spus că-şi aminteşte de mine când eram foarte mică. Când nu vorbeam cu el butonam telefonul trimiţând mesaje. Spuneam că nu cunosc Bucureştiul şi habar n-am unde trebuie să ajung. Să îmi explice persoana de la celălalt capăt al telefonului ce mijloc de transport să iau şi unde să cobor. 

Primesc mesaj că oricum s-a trezit şi o să vină să mă ia de la Gară. Eu…Nu şi Nu. Niciodată nu am vrut să se deranjeze cineva şi întotdeauna a fost o provocare pentru mine să merg într-un oraş mare, nou şi să mă descurc singură. 😉

Am coborât la Gara de Nord. Vecinul meu la fel. Peste drum de staţie mă aştepta cineva. A traversat. Era…cald chiar dacă era 9.30. Aveam un zâmbet larg şi eram fericităăăăăă.

Mergem cu RATB-ul îmi zice.

Ok. De unde cumpăr bilet.

Bilet? m-a întrebat. E sâmbătă. De ce ai cumpăra bilet. Merge şi-aşa.

Mi-a fost foarte frică. Am zis că eu fie rămân acolo fie mergem cu altceva. Am coborât şi am luat metroul. A fost o zi mişto. 🙂 Şi …cam aia e amintirea mea preferată şi cea mai vie. De la Bucureşti de la metrou. 

metrou

Si mai e asta…

buc

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s