Povestea iei, a filmului si a celei mai minunate zile

Fusei domne la Pitești. Extrem de subiectivă fiind o să spun că la Pitești a fost deopotrivă ca la Sibiu și Franța. Ok. Nu-i Piața Mare sau Mică, nu-s nici francezi pe strada dar asta nu înseamnă că nu poți vedea în fața ochilor francezi ba chiar să-i auzi spunându-ți sexy  că pRofesoRul intRa în RestauRant și întReaba de maRmuRa de caRaRa dacă întelegeți ce vreau să zic. Dacă nu o să vă spun că francezii au rârâiala lor.

In primul rând am plecat din București la 8.30 cu un autocar al firmei Normandia. Confort, aer condiționat, muzică, pare-se că și wi-fi. Preț? 20 de lei.

Inainte de ora 11 eram la Pitești – Autogara Nord. Ideea era că trebuia să ajung la Stefănești și necunoscând orașul am luat lumea la-ntrebat. Până când o doamnă mai în varstă care mergea încet îmi spune că-s 3 stații până în centru și de acolo pot lua autobuz spre destinația dorită.

Puteți lua orice autobuz – va duce în centru. 

Dar las că merg pe jos. E departe? întreb?

Aflu ca sunt cam 15 minute.

Si trec 15 minute și aflu că mai sunt 2 stații. SERIOS?

Am urcat într-un autobuz pe care scria Pitești-Stefănești Blocuri (deși eu niciodată nu văzusem blocuri în Stefănești). Am coborât unde am crezut eu că ar trebui. Am coborât cu o stație mai devreme decât trebuia dar am găsit repede drumul ce leagă Gaeștiul de Pitești – adică locul la care trebuia să ajung.

2 ore mai târziu mă îndreptam spre Pitești înapoi și da, am avut o zi minunată.

La început m-am plimbat prin centru. Exact în locul în care începea centrul Piteștiului, un magazin cu ii de vânzare.

Iți plac, Ana, iile ? sunt eu întrebată.

In minte-mi vin 5 variante de răspuns. 1. DA. 2. NU. 3. Vorbești serios? 4. De ce mă întrebi? 5. Hmmmm?!?!?! Ce-i întrebarea asta?

Mda, răspund eu așa încetișor.

Hai să-ți iau o ie. Vrei ?

Mă uit ciudat. Hmmm asta e întrebare de-aia încuietoare ? Adica vrea să vadă ce-aș răspunde? Dar dacă nu e întrebare încuietoare? Doamne nu vreau să îmi cumpere !

Păi…să îmi iei…tu? Nu !!!

Ma intreaba de ce. Ii spun că nu vreau să fiu femeia care are nevoie de un bărbat pentru a-i cumpăra haine. Imi răspunde că nu îmi cumpără haine. E o ie.

Si-așa spui tu că vrei ceva ca amintire.

Il asigur că e ok. Nu vreau să îmi ia o ie.

ia

Trecusem pe lângă multe vitrine. Nu încetam să mă minunez de cât de frumoasă sunt. De fapt mă simțeam frumoasă pentru că eram lângă el. Apoi mi-l aminteam pe Sorin. Am spus de zeci de ori că omul de lângă mine îi seamăna. In prea multe privințe. Eu, eu nu mă descurc să merg cu încălțăminte feminina. Merg de parcă scot cartofi. Il privesc și îmi zic în minte «Te rog nu râde de modul în care merg» Eram cu Sorin în Timișoara când a comentat ceva despre mersul meu când port încălțăminte înaltă.

*****

De acolo mergem spre parc. Sau cel puțin ne propunem să mergem spre parc.

Vrei să mergem în parc cu un taxi ? sunt întrebată.

Serios ? Cu un taxi ? Dar ce, e în alt oraș ? Crede că-i prea departe parcul pentru o femeie pe tocuri. Il asigur că-s ok.

Și mergem. A  ales Parcul Lunca Argeșului. N-aș spune că mi-a plăcut extraordinar. Mi-a părut cam…uscat. Dar statul pe bancă a compensat totul.

Apoi am mâncat la o terasă de lângă parc. Nu mi-a fost foame. Sincer nu au cel mai bogat meniu. Despre calitate nu știu ce să zic. Nu mi s-a părut prea delicios dar nah. Si-s întrebată continuu ce vreau să comand. Ma uit cu o privire de copil speriat și spun că nu mi-e foame. Persoana de lângă mine a comandat carne de porc și salată + un lipton de zmeură.

Uite Ana eu mănânc carnea dar mănâncă și tu salată măcar.

Mă uit și zâmbesc. 

Ce mi se păruse culmea e că, atâta timp cât am stat în parc am fost de 3 ori întrebată cât e ceasul. Primele 2 ori a fost ok. A treia oara deja mi s-a părut ciudat. Doamne omul s-a plictisit și vrea să plecăm. La 5 eram din nou în centrul Piteștiului.

Cât mai e ceasul? Sunt intrebata iar.

Serios??? Află că e 5. Si-mi spune.

Hai să mâncăm o prăjitură, vrei?

Să mâncam o prajitura? Lucrul ăsta mi s-a părut atât de demodat toată viața mea! Nimeni nu mai iese în oraș să mănânce o prăjitură. Mai întreba mama când eram acasă De ce trebuie să merg într-un bar? “Ieși la o cofetărie de exemplu. Mâncați o prăjitură, beți un suc” Serios? Asta se făcea în 1900 toamna. Dar lui pot să îi spun NU? Accept. Imi spune că-i în apropiere o cofetărie extraordinară. Si au o prajitură care îi place lui mult.

Mie nu o să îmi placă îmi zic în minte. Pe vremea când nu ne știam personal credeam că că avem 2000 de lucruri în comun. Apoi ne-am cunoscut și am realizat că numărul s-a redus drastic. Cele 2000 sunt incompatibilități și nu lucruri comune.

Și cum eu am urât toata viața mea frișca îi zic. 

Cel mai probabil prăjitura ta preferată e cu frișcă!

Nu îmi place frișca deloc – spune el

Zâmbesc. 

Acele lucruri în comun încă există deși sunt puține. Dulciurile sunt un capitol la care ne potrivim tocmai de aceea gust din prăjitura lui, realizez că îmi place și comand la rându-mi același fel.

Cofetăria e drăguță. Se numește Un băiat și-o fată. Are un logo drăguț foc și prăjituri care arată de milioane. Mâncăm afară și mă simt ca la o terasă din Franța. Oricare terasă. Sunt fericită. Zâmbesc mult. Mă-ntreb ce am făcut să merit o zi atât de minunată.

Și iar…

Cât e Ana ceasul?

In gând îmi zic O doamne! Te rog nu mai întreba. Oare vrei să ajungem acasa? Stii deja că nu vom avea ce să ne spunem, ce să facem. Că o să încerc să depășesc momentul. Că o să încep să vorbesc. Tu o să mă întrebi dacă sunt de părere că subiectul te interesează, eu o să îmi dau seama că nu. O să tac apoi. Eu o să fac ceva – orice. Tu o să deschizi laptopul să lucrezi. O să tot pun muzică mea preferată. Dar te înțeleg. Iți respect munca.

5.30!

Hai, mergem? Vrei să luăm ceva de mâncare?

Ii spun că odată ajunși acasă dacă e cazul luăm ceva de la supermarketul din apropiere.

Cum ne ridicăm de la cofetărie vedem că scrie pe o clădire mare: BILLA. Ocolim clădirea și îmi spune.

Hai.

Hai unde? Ce era acolo?

Pai n-ai zis că mâncăm acasă? E Billa!

Ah, ok. Urcam cu liftul 3 etaje. Da de unde că nu era nicio Billa. Apoi văd afișe cu filme. Era Cinema Trivale.

Cred că am întrebat ce facem acolo. Mi-a zis că vedem un film.

De 4 ani îmi doresc să mă plimb cu el în Franța pe bicicleta. De vreo 2 îmi doresc sa vedem un film. Oricare. Nici măcar n-am crezut că îl voi cunoaște vreodată – deși mă asigura continuu că într-o zi o să ne cunoaștem. Apoi am știut că nu o să vedem niciodata un film la cinema. Mi-a zis că o să vedem. Si…da, îmi demonstra că își ține mereu promisiunile.

Ii spune  tipei din fața noastră că avea programare făcută dar că probabil nu mai e valabila. Eu eram șocată. Nici nu știu ce Dumnezeu i-a zis. Oare numele lui? Numele filmului? Ea a întors un ecran spre noi și am văzut 2 locuri din sală hașurate cu roșu. Ne întinde 2 bilete, el plătește și eu rămân șocată.

Sala 6 – spune ea.

Iei tu biletele, Ana? Mă întreabă.

Mergem spre sală și apar în fața noastră un bărbat și o femeie. Eu mă uit lung. El întreabă de baie.

Ea mă întreabă de bilete.

Ah, da. Le întind și ne repetă la rându-i:

Sala 6.

El îmi spune să merg să mă așez. Sunt locurile de pe ultimul rând.

Mi-amintesc că acum ceva ani nu înțelegeam de ce o femeie ar avea nevoie de un bărbat. Da, fix ăla era un moment în care înțelegeam.

Intru și nu văd pe nimeni. Dar să îmi treacă prin gând să mă uit și eu la numele trecut pe biletele alea nu îmi vine.

Apare el. Mă uit la telefon. 17.48. pe bilet 17.50. Ah, înțeleg de ce întreba mereu cât e ceasul.

Serios? Suntem singurii spectatori? Imi vin în minte niște discuții avute în februarie. Dar să lăsăm discuțiile. Oare ce film e?? Si aștept.

Apare primul trailler. Cu un tip care-i programator. Cât de cool ca un programator să te ducă la un film cu programatori. Si să mai fie și SF. Wow! A nimerit perfect filmul. Ex Machina. Dar surpriză. Că apare alt trailler. Cu ultimul film în care joacă Ryan Reynolds. Si, se termină și ăla. Incepe TED 2. Vaaai ce drăguț. Lui nu îi plac comediile dar știe că mie da. A luat bilet la un film care știe sigur că mi-ar plăcea. Ce nu știe e însă că nu am văzut Ted1. Bine că habar n-are de lucrul ăsta.

Ai vazut, Ana, Ted 1?

Wow, ce să îi răspund?

Hmmm nu.

Stiți că povesteam că toate lucrurile de care m-a asigurat în 4 ani, pe toate le-a facut? stiți că spuneam că m-a asigurat că vom merge la un cinema la un film cândva?

A început un film franțuzesc. Si comedie pe deasupra.

Am plâns la filmul ăla o grămadă.

Am și râs foarte mult. Nu îmi amintesc să mai fy râs vreodată la un film așa.

Filmul se numește La Famille Belier. E comedie și are o nota mare pentru genul respectiv.

film-famille-belier-francesoir_2

A doua zi, în drum spre autogară m am oprit să cumpăr o ie. Poate în alte situații nu alegeam să cumpăr un obiect vestimentar ce stă larg pe mine. In alte situații e o certitudine că nu îmi cumpăram o ie. Dar…e ca amintire. A celei mai fericite zile din viața mea 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s