Despărțiri si alte lucruri

O tin minte pe andreea. Numele si imaginea ei imi vin deseori in minte desi acu i plecata la cateva sute de km.

S a terminat urat cu ea as zice. Eu una am fost poate dezamagita un pic. N am fost suficient de realista incat sa inteleg ca pentru unele lucruri si unele relatii exista „o vreme”. Mi e dor putin si de comentariile ca am dinti de cal si ochelari murdari. Pana la urma si lucrurile mai putin plăcute o fac pe acea relație sa fie relatie si nu pupat in dos sau stiu eu unde.

Povestea ea odata, demult tare, ca am o forta de iubire incredibila. Ca iubesc oameni pe care nu ii cunosc si ca fac eu cumva sa ajung sa-i cunosc. Da, corect. Obisnuiesc sa ma pun in multe situatii doar pentru a obtine o intalnire cu oameni care pentru mine sunt mai importanti decat orice mare actor,preot, cantaret, fotbalist.

Fac conexiuni intre oameni si lucruri, oameni si obiecte, oameni si melodii.

Si…am o problema cu despartirile. Mai mari decat…media.

Urasc sa ma despart de oameni – ziceam odata. Ca toți uram lucrul asta e adevarat dar sa iti spun ceva.

Eram mica, de fapt mai mica si eram indragostita tare de un om. A fost atât de important pentru mine incat timp de 18 ani de atunci mi-a placut un singur tipar. „Tiparul” lui. Fizic.

Era la spital si imi era foarte drag. Il iubeam enorm si il pupasem ceva timp. „Din cap pana n picioare”-zicea el. Mda la propriu caci pupatul pe talpi inseamna „pana-n picioare”. N o sa uit niciodată anumite detalii. Liftul de la spital, o ciocolata alba Milka, inghetata Nirvana.

In prezent ciocolata fie ca e cu lapte, cu un procent de 55 cacao sau 65 cacao imi place la nebunie. Doar ca in ultimul an am fost de atatea ori tentata sa iau milka alba!!! Si n am luat niciodata!!! Pentru ca milka alba reprezinta ziua aia.

Buuuun…si cum un om care viziteaza un spital sau un bolnav in spital e cazul sa mai plece si pe acasa acelasi lucru a trebuit sa fac si eu. Eu care nu voiam. Am inceput sa musc, sa tip, sa fac ca toate animalele. Diferenta e ca eu eram mai mica asa cum spuneam iar femeia si barbatul care aveau sa ma duca acasă aveau 30 de ani -in plina forta. Am izbit cu picioarele 100 de km. Am plans 100 de km. Si nici macar o inghetata nu m a imbunat. Eu il voiam pe EL. Dar…de ce faceam asa? Doar aveam sa il revad. Nu-i asa? Ce naiba putea sa se intample ca sa nu l revad???

Ajungem acasa. Cu disperare cei de la Bucuresti din spital incearca sa dea de un prieten de familie – un preot. Apoi cu aceeasi disperare ne apeleaza pe noi. Era ceva despre spovedit. Dar ce e aia spovedit? Ceva dulce? Sau de baut? O papusa? Preot stiu ce e. Dar sa spovedeasca pe cineva? Adica sa ii faca ce????

A doua zi sau dupa 2 l am revazut pe omul pe care l pupasem atat. Era o masa in sufragerie. Prietenele mele Oana si Mira s au dus pe la casele lor iar eu ma jucam pe sub masa aia. Saream apoi la raftul cu mii de poza, scoteam pe acelea cu el  si le aratam celor din jur. Era tati. Iar oamenii aia…erau vecini, erau profesori, erau elevii lui sau fosti elevi. Lumanari aprinse si flori puse in apa la poarta. Murise. Nu stiu cum sau cine mi a explicat ce inseamna sa moara o persoana. Ori poate stiam deja pana la varsta aia…nu imi amintesc. Nici parerea mea despre moarte la vremea aia nu o mai stiu. Pana la urma nu era nimic schimbat. El arata la fel si era la dispozitia mea pentru a-i pune poze langa cap si a l pupa pe frunte.

Pana a venit cel mai rau profesor din tot liceul (ulterior am aflat ca era cel mai „fara suflet”.) Nu a fost profesorul meu dar din toti care au povestit niciunul n-a avut cuvinte de lauda.

A început sa planga. Si nu cum plangeau toti cei din jur. Sa urle! Sa tipe! Sa planga zgomotos! A fost prima sperietura din copilaria mea pe care mi-o amintesc. Am fugit in curtea vecina unde locuia mamaie. Aveam inima facuta purice neintelegand de ce un prieten al tatalui meu reacționează asa.

Am fost la inmormantare si l-am visat de cateva ori in primii ani. Moartea lui nu m-a marcat deloc si nu i-am simtit lipsa. Decat fix dupa 9 ani jumatate.

Intre timp am ajuns sa am 27 de ani. De ceva ani buni, de vreo 10 mai exact realizez ca totul se leaga. Veneau in liceu pe la mine baieti blonzi cu ochi albastrii, destepti si introvertiti – tiparul lui. Cand era vorba sa plece le-o luam inainte, incuiam usa si fugeam cu cheia pentru a nu pleca.

Apoi, placandu-mi un tip care invata in alta tara, si el pe acelasi tipar fizic, am inteles de ce nu ii lasam pe oameni sa plece de langa mine, de ce uram mai mult ca orice despartirile. Pentru ca fiecare despartire de un om drag blond apoi fiecar despartire de ORICE om drag mi aminteau de ultima oara cand l-am vazut pe el. De țipete, urlete, nebunii de realizatul ca totuși o sa-l mai vad, o sa il mai ating, o sa il mai pup. Si el pe mine. Si…faptul ca lucrul asta nu s a repetat niciodata de atunci.

Atunci aveam 5 ani si as fy lins pe jos. Ma puneam in genunchi. Izbeam orice in jurul meu ca sa nu ma despart de un om drag. N-aveam mândrie. Era dragoste pura iar la 5ani nu ai mandrie.

Ideea e ca 22 de ani mai tarziu sunt la fel. Chiar daca situatiile, oamenii dsi relatiile difera.

Am plans mult azi amintindu-mi de el. Ultima oara cand am plans asa fusese in ziua in care implinisem un sfert de secol. Madalina, fosta lui eleva imi povestea despre glumele cu talc pe care el le facea. Despre cadourile si calitatea lor cand erau copiii ai carui diriginte era-premiati. Mi a povestit de un dicționar de sinonime primit de la el pe care Madalina l-a lasat mai departe mostenire copiilor ei. Mi a povestit ca era sasait – eu nici nu mi amintesc lucrul asta. Ca nu il va uita niciodata si ca…habar n-am cate stelute de fericire i s au citit in ochi atunci cand m-am nascut eu.

Multi ani crezusem pana atunci ca n-a fost asa. Mulți ani vazusem lucrurile altfel. Cand am citit cuvintele Madalinei mi-au parut atat de sincere! De calde! Incat nu a mai contat ce pareri aveam sau auzeam.

Mi s a mai spus ca ar fy extrem de mândru de mine astazi. Da, recunosc. Asta e singurul lucru pe care NU IL CRED. Da, sunt sigura ca m a iubit, mi l imaginez la început de decembrie 88 si cu stelute in ochi. Da, chiar vad ochii aia albastrii stralucind si il vad laudandu se cu mine. Doar ca stiu ca nu e mandru cu mine azi. Nici ieri. Intr o vreme am vrut sa învat rusa. Intr o epoca, cea actuala, in care nimeni nu mai invata rusa. N am mai învățat. Am vrut sa aprofundez franceza. Da, am fost in franta si recunosc sunt un pic dezamagita pentru cum am facut lucrurile. Dar e ok asa crezusem ca trebuiesc facute.;)

Mi e dor de el, de Andreea, de oamenii care au trecut prin viata mea si care mai tarziu sau mai devreme au plecat.

Cat despre ultima despartire – a fost un om pentru care eram in stare sa fac orice numai sa-l cunosc. Dupa ce -am cunoscut am -ealizat ca sfarsitul o sa fie urat am zis ca ne mai vedem o data , de 2, de 3 si gata. Asa a si fost dar da…sfarsitul a fost urat. Pentru ca nici la 22 de ani nu stiu sa ma despart de oameni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s