Love

De când am început să încerc să mă axez pe partea cu turismul am vrut din răsputeri să mă abțin de la lucruri personal-intime. Nu mi-a reușit 🙂 Și am atâtea de scris…

LOVE

O să încep să scriu despre EA. Dacă o să rămân cu amintirea unor oameni pe care am dorit enorm să îi descopăr în București o să spun tot timpul despre TIPUL DE LA 5 de la unul din locurile de muncă – clar toată lumea a auzit de el și de EA. Prima întâlnire cu EA a fost într-o zi când pare-se că metroul dăduse peste un om și am întârziat la întâlnirea cu persoana în cauză. Așa că m-a așteptat jumătate de oră. Când am privit-o m-am îndrăgostit pe loc. Nu. Nu-mi plac femeile doar că ea era superbă. Cu un păr – culoare și textură – de nota 10, cu niște gesturi drăguțe. Cu ochi căprui (deși nu prefer culoarea asta de ochi) și cu un colier pe care scria mare LOVE. 

Am aflat atunci că îi place Creangă. Și că e din orașul…orașul ăla în care am fost fericită. Nu Sibiu. Celălalt. Atunci mi-am dorit să port discuții lungi cu ea despre oraș și să o întreb ce a făcut-o să lase orașul ăla pentru capitală. 

Și-apoi am simțit că nu mă place. Și asta a fost tot. Azi am simțit asta, mâine la fel. Incercam in fiecare zi să găsesc un singur gest în care să citesc că mă place. Nimic. Apoi m-a rugat să îi trimit zilnic anumite informații prin SMS. Yu-huuu mă plăcea. Hmmm de fapt a fost o senzație. Atâta tot. S-a stins totul din partea mea. Și-apoi a venit o zi de vineri. Am dezamagit-o. Oricât am făcut pe dura în astea câteva luni de când o cunosc vreau să spun că în acea vineri mi-am reamintit cât de tare m=am îndrăgostit de ea în prima zi. 🙂 Apoi am discutat povești despre viața mea. Apoi mi-a dat sfaturi. O ador pentru sfaturile primite. Aproape m-a făcut să cred că mă place. Însă cunoaște atât de bine modul în care se interacționează cu oamenii, știe atât de bine să îi convingă..a fost atât de bună în domeniul acesta și a câștigat atât de bine încât o să rămân la părerea mea de dinainte de …acea după amiază de sfârșit de săptămână.

*******************

Mă întreabă câte cineva dacă nu îmi doresc copii. Mă întreb ce vor să spună cu asta. Oare faptul că mai am 20 de ani propriu-zis la dispoziție pentru a avea un copil dar în principal vreo 10? Și că aș face bine să mă grăbesc? Mă bușește râsul și răspund că nu. Chiar azi ziceam Copilul meu? Adică să îl nasc și să urle precum oamenii de la muncă? NU! Imi place să mă joc cu ei dar e suficient!

Sincer? Nu! Nu e suficient! Da! Imi doresc să am burtică și grețuri. Să am pete pe față și să mi se umfle sânii. Să mă doară spatele, să urinez des. Să am niște dureri insuportabile, să fiu anesteziată, să am perfuzii. Să nu dorm noaptea, să îmi îndop copilul cu pastile doar cât să nu îl doară niciodată nimic (am luat câțiva ani buni de la aulin la ketorol și ketonal și n-am nici pe dracu), să îl legăn și să îi spun povești. Să îl duc la școală și să-l iau de acolo. Să urle prin supermarket și să se tăvălească pe jos dacă nu fac ce vrea. Da, îmi doresc toate astea! Dar îmi e mai ok să zic că nu. 

Mai sunt întrebată De ce când vorbești despre probleme grave de sănătate te bușește în halul ăsta râsul? De ce? Simplu! Am de câștigat ceva dacă plâng? Dacă regret că le am și îmi plâng de milă? Dispar problemele astea? Ok promit să îmi plâng de milă. Ah, nu dispar? Și ce să fac? Asta sunt eu. Recunosc că le am și râd. Să încep să plâng de fiecare dată? Ce să fac?

La începutul primăverii, pe la 2 noaptea am ajuns la Urgențe. Habar n-aveam ce naiba am pățit. De durut nu mă durea nimic dar cum necum am ajuns acolo. Nu am știut dacă e vina mea, a cuiva din jur, a nimănui…Nu știam nimic și eram singură. Și îmi aminteam că tot timpul scriam pe blog: dacă aș sta în București și mi/aș rupe o mână sau un picior Alex, Andrei, Elena sau Andreea s-ar afla lângă mine, m-ar vizita și ar avea grijă să fie totul ok. Surpriză. In afara Elenei care auzea în telefonul uitat deschis cum urlă un tâmpit de doctor la mine – nu era nimeni. 

A doua zi am ieșit din spital și n-am știut ce să fac. Omul din cauza căruia ajunsesem la urgențe – credeam că din cauza lui ajunsesem – habar n-avea ce să mai zică de situația respectivă. Iar eu…eu îmi doream să nu îl mai văd niciodată. Nu îl uram ci pur și simplu îmi era rușine de el. De situația în care îl pusesem și în care mă pusese. Dar totuși m-am simțit singură. L-am rugat să mă primească la el în noaptea aia. I-am zis că dacă nu o să fie posibil să dormim unul pe canapea și altul în pat măcar nu știu, o să dorm eu pe jos. Era un amic drag și nu voiam să dormim în același pat sau să se ajungă la cine știe ce.

M-a primit.Țin minte cât de șocat era legat de lucrurile întâmplate. Simțeam că e o prăpastie între noi. Nu știam dacă trebuie să stau la cealaltă margine a patului sau unde anume. Apoi m-am așezat lângă el pe pernă. El cu telefonul.  Și s-a întâmplat așa…și apoi așa…și apoi așa… încep eu să îl povestesc întâmplările de cu 20 de ore în urmă, din spital. El tot spunea moaaa…, incredibil...Trăisem un coșmar într-adevăr. Și culmea mă și pricep să povestesc cu patos și amănunte. Și-apoi am realizat. Omul avea cele mai urâte amintiri legate de spitale. Omul ura lucrurile petrecute în ajun. Am renunțat imediat la vocea aia de om speriat și șocat și am schimbat placa. Știi și totuși a fost amuzant faptul că…..și că….și că…!!! Și am început să râd. Nu! La noaptea trecută nu fusese nimic amuzant. Doar că totul trecuse și voiam să vadă partea bună și anume că SUNT MATURĂ, SUNT PUTERNICĂ, NU REGRET NIMIC și că am trecut peste. Atât de bine am trecut încât am chef de glume. Din când în când a zâmbit și el la ce am povestit și apoi, cum necum am adormit cu capul pe el. 🙂 Zilele următoare a început să se comporte ca și cum totul era ok. Ca și cum totul a fost mai mult amuzament și nu a avut legătură cu Urgențele. Dar m=am bucurat că nu are nicio părere de rău pentru cele întâmplate. Am suferit eu. Fizic mai puțin poate. De ce să sufere și el?

***************************

Despre mine…ce să spun? Nu-mi acorda atenție și mă voi îndrăgosti de tine. Poartă-te rece, matur și o să fiu ca un cățeluș. Dă-mă afară din casă – la propriu. Dar ai grijă să închizi bine geamurile. E posibil să intru pe acolo – la fel de LA PROPRIU. Stai la etajul 10? De ce crezi că m-ar împiedica lucrul ăsta? Crede=mă îmi place să mă împrietenesc cu oamenii. Mai ales cei care-s în vârstă. Am trăit numai la casă și sunt obișnuită să fiu prietenă cu vecinii mei. Așa că o singură dată dacă vin la tine deja mă împrietenesc cu vecinii. De la 10. Sau măcar 9. Așa că, dacă mă vei da afară pe ușă, o să revin la ei și le voi spune cu un zâmbet inocent că vreau să îți fac o surpriză. Că nu am cheia de la ușă, că nu ești acasă și am nevoie să ies în balconul lor iar de-acolo să sar pe balconul tău. Pentru a te surprinde când te întorci acasă. O să fiu atât de drăgălașă încât nu doar că mă vor primi în casa lor însă îmi vor oferi și sprijinul fizic sau de orice natură pentru a sări la tine pe balcon. Eu nu am mândrie când e vorba de așa ceva. Jignește-mă, minte-mă, dă-mă afară, compară-mă cu oameni urâți și răi. E ok. 🙂

Și totuși mai există o variantă. Genul de om care te cunoaște din aceleași perspective din care te cunosc toți ceilalti 10 care nu te plac. Nu te suportă. Totuși lui îi ești dragă. Când ești fericită se bucură pentru tine. Când nu ești veselă îți spune că ești awesome și trebuie să zâmbești. Când ai o zi proastă îți lasă în cale un lucru care știe că te-ar face fericită. Un om care te vede pe tine drăgălașă și roz nu pentru că i-ai arătat că ești așa ci pentru că el pur și simplu vede în toți binele și frumosul.

Sunt oameni care am senzația că mă plac. Că și-ar dori să trăiască alături de mine. Și îmi pun 1000 de întrebări și îmi fac 1000 de scenarii. Nu am putea să fim împreună. Am problema X și în plus nu știu ce gen de oameni îi plac lui. Apoi îmi fac scenarii de celălalt fel. Doamne dacă mă întreabă dacă aș vrea să încercăm ceva? Dacă îi spun NU – hmmm, cum să îi spun NU? L-aș răni profund. Și omul ăsta e prea bun ca să îl rănesc eu. Dacă îi spun DA – păi nu știu cât o să mai stau aici. IAr eu sunt praf în ce privește relațiile. N-aș ști ce să fac, ce să spun. Eu sunt mai puțin tipa care are nevoie de atingeri, de vise, aripi și povești. Eu am nevoie de zgâlțâieri și zguduiri. Ok consider că sunt o persoană minunată înăs nu îmi place să o arăt. Nu știu de ce. El mă vede exact așa cum sunt. Doar că …aceste calități pe care el le-a citit sunt completată de defecte. Și aș spune NU și pentru că … mă vede perfectă. Iar dacă aș zice DA, ușor ușor mi-ar descoperi imperfecțiunile. 

Și după ce pic așa pe gânduri de obicei în metrou, realizez că probabil omul nici nu mă va întreba vreodată dacă aș vrea să ne apropiem.Realizez că minusurile lui DA și minusurile lui NU sunt în capul meu. DA sau NU …nu există.

**************************

Mă gândesc și la Mihai. El e unul din cititorii blogului meu aproape dintotdeauna 🙂 Știe tot despre toată lumea despre care am povestit în atâția ani. In ultimul timp nu cred că îmi mai citește blogul. De vorbit online sau telefon am vorbit de foarte puține ori. Ultima conversație a fost pe telefon. Nici nu mai știu despre ce. Nici nu o să o recitesc. Dar el era unul dintre oamenii care îmi spunea să nu mă schimb niciodată. Iar eu știam foarte bine. Nu aveam să o fac! Imi plăcea cum eram și cred că îmi doream din tot sufletul să fiu altfel. Oricum altfel! Doar că uram să o recunosc. Știu însă replica cea din urmă scrisă de el: Orașul te-a schimbat. NU! NU ÎMI DORESC SĂ FIU O PERSOANĂ SCHIMBATĂ DE CĂTRE ORAȘUL BUCUREȘTI! URĂSC ORAȘUL ĂSTA. URĂSC SCHIMBAREA ASTA! AM URÂT CÂND VERIȘOARA MEA MI-A SPUS CĂ NU MAI SUNT DELOC CUM ERAM ȚI CĂ-S SCHIMBATĂ!

********************** 

L-am văzut ieri. Mi-am dorit special să îmi petrec după amiaza cu el. Să nu fac glume, să nu fac gafe și să îl ascult. Mă gândisem cum să îl binedispun. La un moment dat o făcusem cumpărand un tub cu substanță de făcut baloane din săpun și punându-l să sufle. L-am văzut fericit. Asta mă gândisem să fac și ieri. Dar apoi mi-am dat seama că nu de amuzamente și râsete are nevoie. Are nevoie să tacă. Sau să vorbească dacă are încredere să o facă. Despre orice. Sau să mă întrebe cum mi-a fost ziua și să încep să povestesc. Sau să mergem pe traseul ăla de 15 minute unul lângă altul fără să vorbim. 

Doar că nu a fost chiar așa. S-a așezat lângă parc pe o bancă alături de un coleg. Și au vorbit. Sau poate au tăcut. Poate au vorbit despre muncă sau poate acela îi e un prieten drag alături de care simte să își exprime trăirile.

Pisi, regret că nu ți-ai dorit să îți fiu ieri alături. Insă dacă felul în care ți-ai petrecut ziua a fost în compania oamenilor dragi și de încredere, care te pot asculta matur nu pot decât să mă bucur 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s