Florin. Sau cum am ajuns la spital

Imbracata intr-o fusta sexy si o bluza albastra m-am hotarat sa ma uit la Once Upon a Time. Motivul modului in care m-am imbracat habar nu am care e. Doar ca nu am vizionat cel mai nou episod. Am ales sa il revad pe cel in care Peter Pan se descopera. Peter Pan – tatal de acum mult, mult timp, al lui Rumple. Da, e unul din episoadele mele preferate.

Imediat descopar ca pe canapeaua de pe care ma uitam la calculator e o pata de sange. Am crezut ca visez. Cand ma asezasem nu era acolo. De unde aparuse? Nu ma durea absolut nimic. Nu ma lovisem, nu ma taiasem. Nu facusem nimic. Am fugit in camera alatura a mamei. Plangand si disperata fiind am incercat sa explic situatia. Doar ca … nu aveam ce.

Era 1 mai si posibilitatea de a ajunge la Urgente, 30 de km mai spre sud ma speria. Nu era tocmai posibila. M-am sucit, m-am invartit si am trimis un mesaj. „Sa stii ca sunt bine. Nu ma doare nimic. O sa merg la spital”. Cui l-am trimis? In ciuda amintirii in amanunt a situatiei respectiva, numele destinatarului nu imi vine in minte. Nu au trecut 2 minute si am trimis alt mesaj. „Daca ai putea sa ma duci la spital, ti-as multumi”. Nu primesc niciun raspuns. Incerc sa sun la numarul respectiv. Dar …”pentru moment abonatul …” aud eu o voce robotizata.

Imi vine sa plang. Dar nu o fac. Sunt prea speriata. Si, in momentul in care tocmai formam numarul unui domn taximetrist, cineva bate in usa. Vreo vecina cu siguranta. Caci in urma cu 30 de minute incuiasem poarta de la intrare – vecinele sunt singurele care stiu cum sa intre in curte. 

Mama fuge spre usa si o aud spunand: Buna, Florin. Da, pofteste in casa, ne pregateam sa plecam la spital. FLORIN??? Nu stiu niciun Florin dar se pare ca imi e apropiat. Ma duc spre el si ii spun ca n-am vrut sa se intample asta si ca imi pare rau pentru situatia in care l-am pus. L-am intrebat daca a venit pe jos si m-a intrebat Cum sa vin pe jos? Merg cu tine la spital! Sunt cu masina. Apoi l-am intrebat cum a intrat in curte. Ai un gard la poarta, stii? Am zambit :)

Masina parcata vis-a-vis de poarta mea ma plimbase in multe locuri. Imi parea foarte cunoscuta. Dar mi-l aminteam pe Florin spunand ca nu mai am cum sa urc vreodata in ea. Si mai ales, daca, prin absurd mai urcam eu clar nu avea sa urce si mama. Na belea acum! Mama urcata in spate si eu in fata plecam. Zambesc. Mi de zambete imi infloresc pe fata. Mii de zambete in suflet. Imi amintesc de Coldplay si Maroon5. Imi doresc ca piesa urmatoare de la radio sa fie a uneia dintre formatiile respective. 

Incep sa povestesc ceva. Ceilalti pasageri nu scot un sunet. Intreb: Voi ce parere aveti? Nu raspunde niciunul. Si tac. Vorbiti si voi ceva! ii indemn. Nu spune nimeni nimic. Haideti sa va mai povestesc eu atunci!! Spun chestii amuzante. Rad la ele. Eu! Le spun tocmai pentru ca am nevoie sa le spun. Cand sunt foarte speriata sau trec prin situatii dificile vorbesc. Mult. De cele mai multe ori rad de situatia in care ma aflu. Ei…ei nu vedeau nimic de ras.

Soferul conduce cu viteza. Stie ca imi place viteza – de-aia cred ca o face (mai tarziu am realizat ca poate din rusine – pe modelul „sa scap mai repede de ele”:) sau poate pentru ca nu isi doreste sa mi se intample nimic rau. Dincolo de orice omul pare sensibil si sufletist) In fata ochilor mi se perinda situatii, povesti, oameni. Vocea Iuliei care imi vorbea despre oameni. 

Era un condus nervos. La fel de nervos ca si apasarea butoanelor liftului. Caci ajunsi la spital a trebuit sa mergem la etajul, habar n-aveam care. Urcam intr-un lift pe ale carui butoane am apasat. Si am apasat. Si nimic. Urcam in altul in care Florin apasa pe un buton si acelasi rezultat. A doua oara la fel. Si cand a busit odata in butonul ala liftul a plecat automat.

Mi-a facut analize, m-a consultat dar n-aveam nimic. M-au internat fara motiv. Eu insa repetam continuu: FLORIN SA NU PLECE! SA NU PLECE!!! Ma agatam de un om care era in celalalt capat al holului si despre care nici nu stiu daca stiam sau nu ceva. Pe un pat am ajuns in salon. O colega de salon dubioasa vorbea la telefon. Tatuata, cu un par scurt si ciufulit si trasa la fatza avea vocabular de om venit din…cartier. Asistenta o cearta ca aia nu-i ora de vulgaritati la telefon si sa iasa afara sa vorbeasca. 

Auzi…auzi! ii spun eu. La capatul holului e un baiat in pantaloni trei sferturi galbeni. Spune-i ca pe mine nu ma lasa sa ies din salon. Si ca sunt bine. E ok si …sa mearga acasa. 

Asistenta a vrut sa imi puna o perfuzie. A incercat in cel mai frumos mod sa imi prinda branula si…fara succes. Cand, in sfarsit a reusit, ceva sange a tasnit. M-am speriat atat de tare! 

A doua zi, dimineata, fata „dubioasa” mi-a povestit despre baiatul din capatul holului. 

Mai, dar voi ce varsta aveti? Ati implinit 20 macar?

I-am spus ca 26 de fapt – in ciuda fizicului nostru de copii proaspat absolventi de liceu. 

E prea aerian baiatul ala. Prea moale! Cand am iesit statea atat de speriat pe banca aia! Si daca erau 10 oameni imi dadeam seama ca el e TIPUL. Statea cocosat si se juca. Avea cheia de la masina in mana. Se vedea cat de ingrijorat e din cauza sanatatii tale. I-am spus Mai baiatule sa stii ca prietena ta mi-a spus sa-ti transmit ca…Alo, baiatule! Baiatule! Cu tine vorbesc! Fata, pur si simplu cred ca era surd sau ceva. Intr-un final a ridicat privirea spre mine. Baiatule, prietena ta mi-a zis sa te duci acasa ca e bine! i-am repetat eu.

Am zambit spre ea oarecum socata. Vai, i-ai spus ca-s prietena lui? Ce o sa creada oare? 

Ah, nu aveti o relatie? ma intreaba colega de salon de parca era normal sa avem o relatie. Dar atunci cine era baiatul ala?

I-am raspuns ca…habar n-am. Il cheama Florin si m-a adus cu masina la spital. Ca stiu masina aia. Ca il stiu de undeva. L-am mai vazut cu siguranta. Doar ca…habar n-am de unde a aparut sau cand a aparut. Ca nu reusesc sa imi amintesc de unde il stiu. Si ca, in ciuda faptului ca m-a adus la spital, abia acum realizez ca nu stiu cum arata.

Pai e un tip care pare foarte tanar. E foarte slab. Mi-a descris trasaturile fizice. Cu perfuzia in vena de la mana dreapta nu m-am putut duce in patul ei. Dar am chemat-o pe ea langa mine pentru a cauta in lista cu 1200 de prieteni de pe facebook cine e…FLORIN! In momentul in care am pornit datele mobile, telefonul suna.

Un zgomot puternic se aude pe post de sonerie. Colega tatuata dispare. Si camera de spital. Totul. Pe fotoliul de langa pat telefonul inca suna. E 9 dimineata si cineva ma suna. Raspund. Dar imediat realizez ca nu e niciun sange. Ca nu am perfuzie. Ca sunt in patul meu de acasa. Si ca Florin…Florin poate sa fie oricare om din cei 1200 sau orice om in general. Poate nici macar nu are facebook.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s