Ce am mai facut

Am început să citesc o carte frumoasă. Acasă nu citesc niciodată. Dar îmi place să fac acest lucru în metrou. Se citeşte repede chiar dacă substantivele proprii nu le citesc aproape niciodată fiind unele încâlcite. 

Cartea este un jurnal iar în zilele noastre ar putea să fie un blog de succes. Blog al unei tinere de 14 ani (sau 13 sau 15) care îşi povesteşte viaţa în Olanda. Domnişoara primeşte, la împlinirea vârstei de 13 ani un jurnal cu lacăt în care hotărăşte să îi scrie prietenei imaginare, Kitty, stările prin care trece. 

Otto, tatăl ei, evreu ce locuia în Germania, hotărâşte să îşi deschidă şi în Olanda o filială a firmei. Astfel el se mută în Tările de Jos urmând ca apoi întreaga familie să vină după el. Doar că nu a durat mult timp până când Olanda a fost ocupată de Germania nazistă. La început, viaţa evreilor din Olanda nu a fost cu adevărat un chin dar apoi au venit nenorocirile, aşa cum poveşteşte copilul de 13 ani. Evreii trebuie să poarte o stea galbena, evreii trebuie să-şi predea bicicletele, evreii n-au voie să meargă cu tramvaiul, evreii n-au voie să circule cu nicio maşină, evreii nu-şi pot face cumpărăturile decât între orele 15.00 şi 17.00, evreii nu pot merge decât la un frizer evreu, evreii n-au voie să iasă pe stradă între orele 20.00 şi 06.00, evreii n-au voie să frecventeze teatrele, cinematografele şi alte locuri de divertisment, evreii n-au voie să meargă la piscină şi nici pe terenurile de tenis, de hochei sau pe alte terenuri de sport, evreii n-au voie să practice canotajul, evreii n-au voie să practice niciun sport în spaţiul public după ora opt seara, evreii nu mai au voie să stea în propria grădină şi nici la cunoştinţe de-ale lor evreii n-au voie să meargă acasă la creştini, evreii trebuie să meargă la şcoli evreieşti şi aşa mai departe. Aşa ne-am dus traiul de pe o zi pe alta, fiindu-ne interzis să facem ba una, ba alta. Jacques îmi spune mereu: Nu mai îndrăznesc să fac nimic, căci mi-e teama să nu fie interzis.

Fata cea mare a familiei, Margot, primeşte o scrisoare, la mijlocul verii lui 1942 în care este anunţată că va fi trimisă la un lagăr de muncă. In cazul neprezentării toată familia urmează să ajungă în închisoare. Insă părinţii îşi făcuseră din timp planuri. Astfel ei au o ascunzătoare la sediul firmei, ascunzătoare ce este camuflată cu o bibliotecă rotativă. Lor li s-au alăturat încă ceva persoane, stând cu toţii ascunşi 2 ani, neputând să iasă niciodată din casă, neputând să facă zgomot sau să lumineze locuinţa pentru a nu atrage atenţia.

In tot acest timp este scris jurnalul ce descrie viaţa familiilor de evrei ce stau ascunşi. Totul până în ziua în care cineva îi trădează iar naziştii ajung la respectiva ascunzătoare. Dintre cei arestaţi, unul este eliberat ulterior pe motive de sănătate, altul reuşeşte să evadeze din lagăr, altul reuşeşte să încuie într-un sertar jurnalul.

După o lună de la arestare un tren cu peste 1000 de evrei pleacă spre Auschwitz. Autoarea trece pentru prima oară cu adevărat pe lângă moarte. Toţi cei care aveau mai puţin de 15 ani au fost duşi în camere de gazare. Dar autoarea avea de-acum 15 ani şi 3 luni 🙂

6 luni mai târziu, în lagăr este o epidemie de tifos ce omoară peste 17.000 de oameni. Atunci moare şi autoarea. Mai puţin de o lună a despărţit-0 de posibilitatea de a trăi mai departe. Căci foarte curând trupele britanice au eliberat lagarul de concentrare.

După ce copila a murit, 2 ani mai târziu, jurnalul a devenit public, purtându-i numele. Jurnal a fost tradus în peste 65 de limbi (uneori stai să te întrebi dacă într-adevăr există atâtea) şi vândut în zeci de milioane de exemplare. 

Jurnalul bineînţeles că este al Annei Frank pe care cu toţi o ştim arătând aşa

Domnişoara Anne Frank avea să scrie în jurnal că, în ciuda tuturor lucrurilor întâmplate ea tot mai crede că, de fapt oamenii sunt buni la suflet – părere pe care i-o împărtăşesc.

I-am vizitat ascunzătoarea fără a-i cunoaşte povestea şi chiar şi-aşa m-a emoţionat foarte tare. Deşi majoritatea muzeelor din Amsterdam (cele mari, care au zeci de săli pe care să le vizitezi) se închid în jurul orei 17, casa Annei Frank îşi închide uşile după ora 21. Cât priveşte rândul la care trebuie să stai este mai lung decât cel de la Muzeul Van Gogh sau al Muzeului de Artă. 

Iubitorii de istorie în general şi a holocaustului în special, iubitorii de literatură şi orice altă categorie de oameni, stau la un rând de zeci de metri (asta toamna când e frig şi burniţă. Mă-ntreb cum e vara) pentru a vizita ascunzătoarea Annei Frank, pentru a-i vedea imaginea, a-i asculta vocea şi a-i citi scrisul în jurnalul în variantă originală ce este expus în casa-muzeu.

****

Tot săptămâna asta am realizat cum e să te simţi ca Raluca la Grădina Botanică. Cred că Raluca e o fată pe care nu poţi să nu o iubeşti. Are imaginea unei îngeraş. Cu ochii ei albaştrii, cu stilul de Vama Veche flower-power. E prietenoasă, e deşteaptă, e glumeaţă, e sexy deşi se îmbracă până-n gât ba chiar şi peste el (purtând mereu şaluri sau eşarfe). E genul de femeie pe care o asociezi cu toate melodiile lui Chirilă.

Şi Florin a iubit-o. Şi ea pe el. Florin e un orăşean de-al meu. Care, la ceva timp după deşpărţire a găsit un job departe. Şi-a plecat de la Bucureşti. Tocmai la Iaşi. Hmm da, distanţa Bucureşti-acasă e pentru mine de sub 150 km. Dar e atât de obositor să ieşi de la muncă vineri seară şi să mergi acasă la familie. D-apoi traseul Iaşi-acasă. Puţine au fost situaţiile în care Florin a venit acasă din celălalt capăt al ţării. Şi într-o zi, surpriză.

Mă ia prin surprindere să descopăr o poză făcută la Grădina Botanică din Bucureşti. Alături de Raluca. Wow. I-a fost atât de dragă tipa încât pentru ea a venit pentru un weekend (de fapt pentru o zi) de la Iaşi. Mi-a părut cel mai romantic lucru posibil. Dar atât de rău mi-a părut că pentru mine nimeni, niciodată nu a parcurs 500 de km încât am spus că EU NU O SĂ MERG NICIODATĂ LA GRĂDINA BOTANICĂ. Amuzant e că de atunci au trecut mulţi ani iar eu, acum, la job, trebuie să ofer oamenilor ca punct de reper Grădina Botanică. Ştiţi unde se află sediul nostru? Lângă Grădina Botanică!!!! La început aveam 1000 de nervi când trebuia să repet lucrul acesta dar destul de repede am devenit amuzată de situaţie.

Surprize-surprize 🙂 se pare că pentru mine nu parcurge nimeni 500 de km dar…parcurge de 3 ori distanţa  Bucureşti-Iaşi.  Crezusem că dacă o să fiu vreodată în ipostaza asta o să mă simt într-un anumit fel. De fapt…mă simt destul de diferit faţă de cum îmi imaginasem 🙂

**

De mai bine de o lună mă chinuie o răceală care m-a băgat şi în spital, doctoriţa recomandându-mi 2 săptămâni de concediu medical. Dar, spunea Claudia, colega din faţa mea că oamenii buni nu iau răceala. Doar cei rău o atrag. Haha. Acum e moartă de răcită. Râd zilnic foarte tare când o văd chinuindu-se. Până când îmi dau lacrimile.

Draga mea Claudia, tocmai pentru că ştiu că îmi citeşti blogul vreau să îţi spun că aşa îmi place mie să mă prostesc. De fapt regret foarte tare că ai luat răceala. Azi m-am întristat  când te-am văzut cum te chinuie tusea şi că aproape nici nu mai au puterea de a tuşi.

Eşti o scumpă şi chiar dacă probabil nu vom merge împreună la sală, promit să ne petrecem weekenduri fie la muncă fie în parc. Aşa, ca fetele. 

**

In Carefour merg mai rar decât până acum. Au scos la înaintare bulbii, seminţele, arbuştii, pomii şi viţa de vie. Mi-aduc aminte mereu de visul meu cu lavandă, hamac şi viţă de vie. Colţul meu de Franţa pe care voiam să-l dezvolt în curte. Acum, noile mele pasiuni au început să fie liliacul, magnolia şi freziile.

frezie

**

M-a bucurat foarte tare să aflu că rezultatul analizelor făcute în urmă cu o săptămână este minunat, toate având valori în limite normale. In luna martie voi mai avea ceva programări făcute la diverşi medici şi abia aştept să vă împărtăşesc părerile.

Sunt unele zile în care mă simt foarte bătrână la 27 de azi. Văd o grămadă de fete de vârsta mea care au copii la grădiniţă sau, şi mai şi, la şcoală. 

Gabi m-a întrebat zilele trecute la muncă ceva de genul Cum e viaţa la 27 de ani? Eu pot să răspund cum e strict viaţa mea la 27. In principiu MI-NU-NA-TĂ! Sunt ceva mai tăcută, mai matură, mai înţelegătoare decât în trecut. Mă preocupă mai puţin fizicul şi mai mult sănătatea.

ma simt plăcută, susţinută şi iubită. Deseori uit că am 27 şi am senzaţia că am, poate, cu 10 ani mai puţin. Râd mult sau sunt melancolică. Plâng şi o fac la fel de din suflet ca şi atunci când râd. Am oameni care nu mă plac dar îi înţeleg. Şi dacă au nevoie să îi ajut o fac cu cea mai mare plăcere.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s