Emotii

Dacă la sfârşit de 2015 mă obişnuisem să mă trezesc la 9 – eu care toată viaţa numai la 7 m-am trezit, iată că în ultimele săptămâni mă trezesc la 5.30. Şi asta fie că adorm seara la 21 sau la 1. Primele două luni din an, februarie în special, au fost luni foarte grele, în care am muncit până n-am mai putut. Dar motivul îl voi povesti mai târziu.

In fine, azi m-am trezit la aceeaşi ori – măcar am avut motiv – trebuia să prind autobuzul de Târgovişte care pleca la ora 7.15. Si cum eu până la autogară am un traseu pe care îl parcurg într-o oră cel puţin, e de la sine înţeles.

Ajung în Târgovişte şi parcă mă apucă melancolia. Ia uite, pe vremuri coboram din autobuz şi luam sandwich de aici, ia uite, aici lucra Mădălin (ohoho, au trecut 8 ani de-atunci. Parcă a fost ieri). Ia uite la agenţia asta am vrut eu să lucrez şi mi-am depus şi CV-ul iar nenea de acolo a fost profund dezgustat de tupeul de a depunde aşa ceva. Ah şi uite şi librăria aia la care visez să lucrez încă de când s-a deschis şi şanse acum ceva timp.

M-am întrebat dacă întâmplarea va face să întâlnesc pe cineva cunoscut. Da, a făcut. Puştoaica de 19 ani care m-a jignit la un moment dat. Mi se pare atât de penibil ca mama ta să sufere de o boală iar tu să acuzi pe altcineva (pe mine în cazul de faţă) că suferă de acea boală dar spunând-o în modul peiorativ!! Eu înţeleg că fată ştie cum se manifestă boala dar să acuzi de o boală pe cineva căruia nu i-ai vorbit niciodată, prea e de tot. Am trecut una pe lângă alta şi mi-am amintit momentul în care am ieşit cu actualul ei prieten şi motivele pentru care ieşirile alea s-au terminat brusc.

Merg, stau 1h30 la un curs şi mă întreb: Oare ce face profa mea preferată? Oare a primit vederea trimisă de mine cu ocazia zilei de 1 martie? Profesori dragi am avut o grămadă: oameni pe care i-am admirat pentru stilul de predare, pentru frumuseţea lor ca oameni, pentru modelele care au fost pentru mine, pentru că au avut cursuri interactive. L-am admirat şi pe unul dintre profesori care mi-a predat o perioadă scurtă de timp genul de geografie care nu avea nimic de-a face cu specializarea lui. Insă în cazul de faţă mă refeream la profa mea preferată cea care nu atrage simpatia multor studenţi. Cea la al cărui curs aş merge mereu, care are anumite pretenţii de la viaţă şi oameni şi care nu acceptă abateri de la reguli. De la nicio regulă.

Şi plecând spre facultate am început să mă întreb ce voi răspunde întrebării ce am mai făcut. Ce fac, cum sunt şi unde sunt. Cred că aveam să îi răspund puţin diferit de realitate. Nu pentru că realitatea nu ma mulţumeşte şi nu mă simt bine cu ceea ce am şi sunt ci pentru că ştiu că mă vede ca pe o studentă specială. Aveam să îi povestesc că-s în perioada de mijloc a unei relaţii (Când eu nu eram nici la începutul ei). Aveam să îi povestesc despre calităţile omului de lângă mine – din relaţie, nu fizic lângă mine. Ar încânta-o mult să mă ştie iubită şi având lângă mine un om deştept, o minte de-aia… (nu mai ştiu cum îi numea dânsa pe specialiştii României din medicină şi IT care tot pleacă din ţară) şi pe deasupra şi de …modă veche cum s-ar zice. Adică romantic şi drăguţ cu o femeie – fie iubita lui fie orice femeie.

I-aş povesti planurile mele…din imaginaţia mea nu că vor deveni realitate. I-aş spune că-s interesată de GIS. Şi asta ar bucura-o. Căci ştie cât de mult înseamnă să ştii GIS. I-aş povesti că habar n-am, că-s scumpe cursurile – 300 de euro câte un modul, dar că am găsit un fost absolvent de master care, la un preţ mai mic mă învaţă. I.aş spune că dacă bibliografia nu s-a compune din 4000 de pagini poate m-aş înscrie la master sau poate m-aş duce în străinătate să învăţ. I-aş spune că o să-mi fie greu. Nu numai că nu am cine ştie ce cunoştinţe în domeniu GIS dar şi un oraş mare, o ţară nouă, la un master de genul ăsta într-o limbă străină. Dar i-aş reaminti că EL m-ar ajuta să descifrez ce e cu GIS ul ăsta.

I le-aş povesti pe toate cu încântare şi înflăcărare şi s-ar simţi mândră de mine. Mi.ar spune că e sigură că mă voi descurca cu brio deşi nu ştie că îi povestesc totul ca pe baliverne şi că este singurul mod de a nu o dezamăgi.

Dar odată ajunsă la facultate realizez că dumneaei îşi ţine cursurile ca şi până acum, într-o singură zi a săptămânii. Şi plec tristă. Pentru că n-am întâlnit-o, pentru că nu ştiu dacă felicitarea mea a ajuns la dumneai şi dacă a bucurat-o, pentru că m-am gândit atâta ce variantă să îi povestesc şi…degeaba m-am gândit.

La întoarcerea spre Bucureşti m-am gândit la Anne Frank. Săraca de ea! Cât a visat în timpul în care a stat închisă că va ajunge o jurnalistă. Cât a sperat că într-o bună zi o să scrie o carte! Habar n-avea că „într-o bună zi” era fix ACEA ZI. Şi ziua de ieri şi cea de mâine. Habar n-avea câte miloane de oameni o vor citi sau îi vor cunoaşte numele. 

Iar după ora 21 când am plecat de la muncă, în metrou fiind mi-au curs 2-3 lacrimi. M-am gândit la contrarii, la mine, la multe lucruri.

Până acum un an mi se păreau lucruri normale contrariile. Puteam să plâng de mama focului iar peste 30 de secunde să râd cu gura până la urechi. Să prefer lucruri total opuse care pentru oricine par ciudate şi care normal e să se anuleze unul pe altul. Mă luam după fizicieni spunând că opuşii se atrag deşi oamenii de ştiinţă nu se refereau la firile umane opuse. Mi-o aminteam şi pe una din tipele din Sex And The City care spunea la finalul unuia dintre episoade că OPUŞII SE ATRAG – continuarea fiind însă că ÎNSĂ NIMENI NU SPUNE PENTRU CÂT TIMP.

Am trăit mult timp în afara banilor. Mi se părea normal că într’un cuplu ambii să aibă bani mulţi fie moşteniţi fie câştigaţi din joburi şmechere (Medicină, Drept sau IT) La fel de normal era şi ca o fată bogată să aibă o relaţie cu un bărbat sărac, dar şi inversul. Adică…dacă există dragoste de ce trebuie să mai existe orice altceva? Şi am crezut că voi trăi tot timpul cu ideea asta.

Eee iată că de un an am altă părere. Lucram într-un loc în care câştigam de 10 ori mai puţin decât tipul cu, care îmi petreceam timpul. Mi-l petreceam pentru că îmi făcea plăcere iar omul, deşi o să pară ciudat, este de calitate. La început făcea mişto de jobul meu. Mă întreba dacă iau şi eu 300 de lei. Mda, el are glume cu baieţii şi probabil i-a scăpat faptul că eu ………..arăt altfel faţă de cum arată un bărbat. Da, e de părere că munca onorează un om şi că orice job este ok şi nu trebuie să îţi fie ruşine cu el – in cazul meu insa…isi permitea sa faca glume proaste. Totuşi, din salariul meu de … probabil 300 de lei (da, câştigam un pic mai mult de fapt), cheltuiam cam 60-80 de lei săptămânal doar pentru că mă vedeam cu el. Luam mereu lucruri care ştiam că îi plac căci nu-mi plăcea să merg cu mâna goală. Intr-adevăr nu voia el să îi cumpăr lucruri, decât rar, când îi era lene să coboare cu liftul 7 etaje. Le luam eu din salariul meu de 300 de lei. Iar când eram întrebată cât are să îmi dea preferam să spun că-i ok, sunt din partea mea.

Apoi vremea s-a schimbat. Vremea de afară mă refer. Erau flori peste tot şi îmi doream să primesc şi eu ceva. Am bătut apropouri, am fost directă, am fost nesimţit de directă spunându’i direct că e zgârcit. Nu trebuia să îmi ia ceva din aur sau platină ori diamante. Era suficient să rupă o crenguţă dintr-un pom. Treceam pe lângă florării şi vedeam flori multicolore în vaze, flori ce-şi aşteptau cumpărătorii. Wow ce frumoase sunt! pot să le fotografiez? mă opream întrebând florăresele. Iar el…el mă întreba de ce nu-mi iau. Da, poate cu banii pe care mi-a făcut plăcere să-i folosesc luându-i dulciuri, puteam să îmi iau un buchet cu flori dar am preferat să îi folosesc altfel.

Şi exemple de genul acesta sunt multe. Mi se pare ciudat acum că foloseam săptămânal 10% din salariul meu pentru a-i face lui surprize în situaţia în care el nu a folosit 0.1% din salariul lui dar nu ştiu, fiecare din noi e diferit şi am învăţat mult din perioada petrecută alături de el. Până la urma la replicile Dar de ce să-ţi iau eu mărţişor? De ce trebuie să îmi zici să-ţi iau? Iţi iau dacă simt, nu îmi impune tu – avea dreptate. Un mărţişor, o crenguţă înflorită sau orice se oferă pentru că simţi şi DACĂ simţi. 

Tot rămând la bani, spuneam asta şi în începutul postării, am realizat că un cuplu în care el câştigă bine (ca orice, angajat în bancă, avocat de succes, medic de renume, ITist sau şofer pe tir în străinătate) şi ea are un…simplu job (sau invers) nu poate să reziste. In timp ce, pentru un partener un concediu ce costă 400 de euro reprezintă 15% din salariul lui pe o lună, e posibil ca în cazul celuilalt partener să reprezinte 100% din salariu sau chiar salariul pe care îl câştigă în 2 luni. Iar lucrul acesta nu o să reziste niciodată. 

Am muncit în februarie cât n-am muncit în viaţa mea (ok nu că am muncit vreodată mult) dar am profitat de toate orele suplimentare pe care le puteam alege. La început am vrut să muncesc atât pentru o operaţie apoi am lasat operaţia şi mi-am dorit să am de unde pune de-o parte pentru a alege la un moment dat o destinaţie drăguţă (la fel ca anul trecut – am pus bani de-o parte pentru Roma şi-am ajuns în cealaltă parte de Europa – la Amsterdam, aşadar, bani să fie puşi la păstrare că nu ducem lipsă de destinaţii). 

Nu o sa spun ca nu s-a meritat. Puteam sa lucrez mai putin si sa ma plimb prin oras, sa merg mai des pe acasa, sa fac sport dar am lucrat cu un scop. Acela de a nu ajunge sa cer imprumut nimanui bani. Da, am dormit putin, am muncit mult, m-am stresat uneori dar e ok.:) 

Da, a fost o zi plină. Poate că pare o zi tristă. Nu, deloc. A fost o zi chiar ok. 

Va pup

 

blgo

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s