Joburi si interviuri

Poate nu am lucrat în domenii „mare scofală” până acum. In ciuda apropierii de vârsta de 30 de ani jobul meu e tot acela pe care îl puteam avea înainte de 20 când tocmai ieşeam de pe băncile facultăţii. De fapt ale liceului.

Toate joburile mele au fost sub şcoala absolvită dar de fiecare dată am fost aproape sigură că nu o să fiu acceptată. Primul job în Bucureşti a venit ca dorinţă a faptului că mi l-am dorit la Sibiu.

Sibiul a fost marea mea dragoste. Mulţi ani. De la nemţi, oameni blonzi cu ochi albaştrii, la calitate umană şi a vieţii în general, de la imaginea Munchenului pe care o ofeream Sibiului până la Târguri de Crăciun şi primarul meu preferat din întreaga Românie – toate îl făceau să fie minunat. Când m-am mutat acolo, în 2014 am realizat că era prea târziu. Trebuia să o fac poate în 2013. Trebuia să trăiesc poate nişte momente şi situaţii şi aveam nevoie să întâlnesc nişte oameni (pe care doar în 2013 puteam să îi întâlnesc credeam eu – aveam să aflu 2 ani mai târziu că…nu neapărat).

Nu prea conta ce lucram da eram în Sibiu. Era totul atât de roz încât puteam să mă descurc cu orice. Aproape orice. Am fost o zi să văd cum e la un job. Oribil de greu. Apoi directorul un tinerel de la o firmă de telecomunicaţii sau aşa ceva semăna atât de bine cu o cunoştinţă a mea care era mai deşteaptă şi cu o funcţie mai înaltă chiar decât acel director încât…n-am putut rămâne acolo.

Apoi am învăţat o săptămână despre flori. Imi era răpit atât de mult timp încât am renunţat. Şi-aşa am ajuns la o altă firmă unde am cunoscut oameni minunaţi. Chiar mi-e dor de o parte din ei. Imi era bine în ciuda unui stres extrem de crescut.

Am decis să plec. Imi dorisem să rămân toată viaţa acolo. Poate mai îmi doresc. Cred. Dar locuitul la 250 de km de casă nu e cea mai bună idee. Prefer 2500 dar nu 250. Şi fix înainte să plec din Sibiu am găsit jobul. Era ce îmi doream în Sibiu. Programul? 6 ore de luni până vineri, un weekend da, unul nu. Intr-un loc cald, frumos, elegant. Dar deja nu voiam să o iau de la capăt în căutarea chiriei. Şi-am plecat cu gândul rămânând  la acel job.

Un an mai târziu, descopeream Bucureştiul, un Bucuresti de noiembrie cu multe ploi, noroi, vânt şi frig. N-am crezut vreodată că voi rezista. Nu îmi plăcuse niciodată Bucureştiul. Probabil nu avea să îmi aducă nimic bun, probabil în 2 luni aveam să fiu acasă. Mă plimbam prin oraş când am văzut acelaşi anunţ-acelaşi job ca în Sibiu. Mi-am depus CV-ul deşi fizicul nu mă recomanda. Aşa am cunoscut-o pe Corina. Trebuia să aleagă dintre mine şi încă o fată. 2 zile am luptat din răsputeri să demonstrez că merit încrederea. Dar fiecare pas, fiecare oră nu îmi era în avantaj. La sfârşitul celei de a 2-a zile Corina ne-a zis că în acea seară o să ia o decizie. O să ne sune să ne anunţe cine rămâne şi cine nu. Cealaltă tipă mi-a zis Stii că mă alege pe mine, nu? Ştiam! Bagajele le făcusem cu o seară înainte. Aveam să mă mut după o singură săptămână înapoi acasă. In oraşul meu natal. Mî îndreptam către autogară când m-a sunat Corina. Mi-a zis că mâine seară la ora 22 începem pregătirile. Sunt angajată! Şi n-am putut să mai plec. 🙂 Am rămas în Bucureşti.

II.

Spre primăvară Andreea avea să mă anunţe că la ei angajează. Să îi trimit cv-ul dacă vreau. Era acelaşi job ca la Sibiu. De training nici nu mai aveam nevoie. Deja aveam câteva luni experienţă. Andreea fusese cândva cea mai bună prietenă a mea. Şi eu a ei. Era minunată. Şi eu la fel. Şi eram minunate împreună. Ne cunoscusem în facultate şi ne petrecusem mii de ore în timpul liber. Eram aproape de nedespărţit. Pe ea poate o deranjau multe la mine. Pe mine doar glumiţele puţin răutăcioase şi ceva la momentul în care i-am cunoscut părinţii. M-a rugat să fiu cuminte, să las nebuniile şi să fiu şi eu o dată normală. De faţă cu parinţii ei. Lucrul ăsta m-a lăsat fără cuvinte. Ştia că sunt o fată bună. Că nu vreau să fac pe nimeni de râs. Dar ştia şi că nu pot să mă schimb. Că o să mă port cum simt. Asta am făcut. Tocmai pentru că în preajma „persoanelor mari” sunt minunata. Cu totul alta. Poate trebuia ca prietenia noastră să se termine atunci. Nu s-a terminat. Am fost puţin dezamăgită de mine şi de faptul că i-a trecut prin cap că aş putea-o face de râs dar am trecut mai departe.

Părinţii ei m-au adorat iar ea mi.a mulţumit. Dar…eu nu făcusem nimic. Fusesem eu. Cea reală. Insă asta a fost acum mulţi ani. Mult inainte de jobul la firma la care lucra şi ea acum, in 2015.

Aşadar i-am trimis cv-ul şi am aşteptat apelul de la firmă. Chiar în ziua în care am trimis acel Cv. N-a venit apelul. Nici a doua zi. Insă ea îmi scrie: Eşti sigură că dacă te sună pentru interviu te vei purta civilizat şi nu mă faci de râs în firmă?  Până la urmă eşti recomandarea mea şi eu pun o vorbă bună pentru tine. Eram în autobuzul 232 şi m-a apucat plânsul. I-am spus că oricum probabil nu o să mă sune nimeni. Şi au trecut 10 zile. Nu a sunat nimeni. Aşa că am decis să mai trimit odată pe cont propriu CV-ul. 15 minute mai târziu eram anunţată să mă prezint la primul interviu. Aveam mai târziu să aflu că se primise o singură dată cv-ul meu. Atunci când l-am trimis eu. Aveam să realizez că prietena mea cea mai bună nu e sigură dacă mă ştie de pe undeva şi că are grijă când vorbeşte cu mine să nu fie multă lume în preajmă.

Nu am fost chiar cea mai bună de acolo. Am plecat 6 luni mai târziu purtând o experienţă frumoasă. Rămând cu nişte prieteni frumoşi. Sensibili.

Am luat pauză 2 luni şi ceva şi apoi m-am angajat la jobul la care lucrez şi acum .La fiecare dintre interviuri am fost sigură că nu mă cheamă pe mai departe. Şi m-au chemat. E un salariu mic. Dar îmi place ceea ce fac. Şi toate minusurile pe care mi le reproşa team leaderul de la fostul job sunt motive de mândrie pentru actualul team leader. Nu pentru că am învăţat să îmi dezvolt calităţile necesare pentru job. Sunt la fel ca la actualul. Doar că team leaderul face diferenţa.

Oricine ar putea să mă întrebe: De ce la studiile pe care le am acum nu îmi caut un job pe măsura studiilor şi aleg unele la care te poţi angaja cu un simplu bacalaureat. De ce am mai facut 2 facultăţi?

Nu îmi e frică de schimbare. Imi e frică de refuz. Imi e frică de faptul că nu-s suficient de bună pentru un job mai bun. Iar la cel de acum câştig lunar cu 30% mai mult decât salariul de bază. Fac multe ore suplimentare. Sau…făceam.

Acum am obosit. Eram foarte răcită şi lucram câte 10 ore jumătate şi sâmbăta şi eram obosită. Acum lucrez 8 ore jumătate şi sunt mult mai obosită decât înainte. Poate e căldura de vină sau prea multele gânduri sau…nu ştiu.

Foarte tare mă amuzase într-o seară o prietenă care încerca să îmi ridice moralul. Deşi nu ştie engleză mi-a povestit că a fost la un interviu pt un jpb. Interviu în engleză. Şi orice era întrebată ea clar nu înţelegea. Şi la rându-i punea întrebarea WHAT WHAT? I DON T UNDERSTAND! WHAT WHAT? Am râs copios. Da, mie mi-e teamă de eşec.

Şi…apropos de eşec.

In septembrie începusem să îmi caut alt loc de muncă. Il găsisem pe cel perfect. Eram foarte încrezătoare. Şefă era o  cunoştintă a mea. Ne ştiam mai mult decât din vedere. Colege de generaţie şi colege pe la pregătirea particulară o vreme. Tipa foarte deşteaptă. O persoană ambiţioasă, cu cele mai bune rezultate din intreaga noastă generaţie. Jobul…e treaptă de jos într-un domeniu care îmi place. Domeniu intelectual. Am fost foarte încântată să găsesc acel job. Şi am trimis repede cv-ul. Trebuia să trec, după acceptarea preliminară de un test destul de greuţ. Mă întrebam cum aş putea trişa numai să trec testuş. Dar apoi mi-am dat seama că dacă îl trec o să fie pentru că merit. Mi-am zis că nu voi trişa (nici n-aveam cum) Era jobul care avea să îi facă mândrii pe toţi profesorii mei de română avuţi vreodată lângă mine. Ba chiar şi pe toţi de franceză. Şi mai ales avea să mă facă mândră pe mine. Câteva zile mai târziu am realizat că nu acel test era problema. Amaflat că nu sunt chiar ceea ce caută ei dar că îmi urează să găsesc un job care să mă facă fericită şi să merg din plăcere la el.

In incheiere aş vrea să îi spun câteva lucruri unui om care nu îmi citeşte blogul.

1.Andreea, cea mai bună prietenă a mea s-a temut de două ori că o voi face de râs. Prima oară părinţii ei m-au ăndrăgit. A doua oară nu a fost cazul să o fac de râs pentru că puţină lume a ştiut de prietenia noastră de…cu ani în urmă. Ideea e că da, sunt nebună, ciudată şi nu ştiu cum să reacţionez în diverse situaţii. Dar mă doare rău să încerc să schimb mult la mine doar să mă placă o doamnă şi să o dau în bară iar apoi să mi se reproşeze ceva gen: nu puteai să fi şi tu MĂCAR DE DATA ASTA NORMALĂ? Nu am vrut să fiu ciudată. Nu am ştiut să fiu mai bună de atât. Iar acel ACUM NU O SĂ MAI POT SĂ VORBESC CU TINE PENTRU CĂ LUMEA O SĂ CREADĂ CĂ EŞTI NEBUNĂ …a fost punctul.

2.Mi-ai povestit acum o săptămână de un job. Ştiam exact pe ce posturi angajează la respectiva firmă. M-am prefăcut că nu înţeleg că propunerea era pentru mine şi am răspuns cu DA, ŞTIU CĂ SE ANGAJEAZĂ PROGRAMATORI! Astăzi fiind vorba de acelaşi job am spus că n-aş putea să îmi depun CV-ul. E mai complicat. Da. e mai complicat dintr-un singur motiv. Acolo mi l-am depus în toamnă. Şi nu am trecut nici măcar de primul interviu. Şi chestia asta mă face să îmi dau seama de diferenţa uriaşă dintre mine ş tine

3.Mă întreb uneori cine sunt. Cât sunt de bună. Nu ştiu dacă mă subestimez sau supraestimez. Iţi dau print screen uri cu oameni care mă laudă. Mă iubesc, mă complimentează. Oameni maturi, trecuţi de 50-60 de ani, care au o experienţă de viaţă şi pot citi un om. Imi spui că-s exagerări. Şi mă supăr de fiecare dată. Pentru că mă tot aştept să mă vezi la fel de minunată şi bună precum mp vad  ei. Tu în schimb…spui opusul.

pe de altă parte mă vezi ok. Imi vezi calităţi pe care alţii nu le văd. Mă vezi suficient de bună încât să merit atenţia unui tip…nu cu facultate, nu cu masterat ci…doctorand. Şi nu într-un domeniu de ici de colea. Ci într-unul atât de dificil precum Automatica. Mda. Se intră greu la Automatică şi trebuie un înalt grad de inteligenţă. Apoi se spune că cine are diplomă de licenţă în Automatică e super şmecher. Hmmm…ce se spune despre un …doctor în Automatică oare???:) Mă vezi ca posibil angajat la o firmă la care nu m-au chemat măcar la interviu. Mă vezi…mişto. Iţi mulţumesc. Doar că…înţelegi tu (bine, nu neapărat tu, eventual prietenul tau care-i şi el super smecher cu Microsoftul şi îmi citeşte blogul) uneori diferenţa între un om ca tine şi unul ca mine e …cam prea greu de trecut 🙂 Eu te cunosc în tot felul de situaţii: coborându-te la mintea mea, sărind pe geam că nu poţi pe uşă, prostindu-te şi strâmbându-te, purtându-mă în spatele bicicletei, râzând pentru că te gâdil pe picioare sau burtă ori  cu guma lipită aiurea pe corp dar sunt şi acele lucruri principale care te caracterizează şi pe care nu le-aş putea înţelege.

Acum o să mulţumesc şi oamenilor minunaţi de pe la joburi. In special Elenei de la Sibiu, lui Noemi şi Andreei de la Sibiu care mă certa super tare dar pe care am înţeles.o.

Corinei, Doinei, doamnei care era colega Doinei care acum e în Mega Mall, Adrianei de la Asigurări, lui Flori de la Penti.

Lui George care e minunat de-a dreptul, Nicoletei, lui Sebi şi Andrei precum şi colegilor de la prepay alături de care râdeam cu gura până la urechi mereu. Elenei de la acelaşi job portocaliu – atât celei de la collection cât şi team leaderului

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s