Ultima zi de concediu…

Ultima zi de concediu se poate numi şi „oribila ultima zi de concediu”. Să vă povestesc. 

Primele ore ale zilei le-am petrecut sforăind, arzând şi strănutând. Da, în penultima zi mă trezisem cu o răceală îngrozitoare. 

După care m-am decis să fiu şi eu drăguţă şi înţelegătoare şi minunată. Am încercat. Nu mi-a reuşit. Am reîncercat. La fel. Şi la fel şi la fel. Am mai avut în trecut o astfel de perioadă. Şi m-am stresat foarte tare şi atunci. Cred că atât experienţa de ieri cât şi cea din trecut vin să accentueze lucrurile frumoase spuse de Andrei despre mine cândva. Şi anume că nu-s o persoană sexy ci una cuminte (bine, de fapt el nu spusese toate propoziţia ci doar ultima parte:) )

Apoi să facem baie şi să mergem la plajă. Plaja de înainte de plecare. Duşul meu – mai puţin de 5 minute. Al lui peste 20. Bagajele. La mine mai puţin de 2 minute. Adică luat maldărul de haine şi trântit în rucsac apoi restul lucrurilor puse printre. La el 15 minute. 

Găsisem să ne întoarcem cu o tipă de pe blabla car. Preţ 35 lei-persoană faţă de 65 trenul, pleca la o oră perfectă (14) şi pleca fix din Costineşti. Stau şi eu vreo 15 minute. Să văd cum dau de ea, să verific ce şi cum. 

Intr-un final e totul gata, eu mor de nervi pentru că am aşteptat o grămadă după el şi nu sufăr să fac asta. Luam bagajele şi hotărâm să le lăsăm jos, la intrare în pensiune cât timp mergem la plajă. Coborâm 2 etaje iar doamna proprietar ne spune că puteam să le lăsăm în cameră. Aşa că urcăm iar 2 etaje şi coborâm iar 2 etaje.

Şi sunt răcită şi nervoasă şi el la fel. Sau măcar răcit dacă nu nervos. 

De obicei stăm la plajă la Obelisc. Facem cam 20 de minute de la pensiunea în care stăm. Dar astăzi pentru că deja este 11 hotărâm să stăm mai aproape de casă. Căci la 1.30 mi-a venit mie ideea să plecăm şi să luam un autobuz până la Constanţa iar de acolo autobuzul de Bucureşti de la 14.45. Mergem ce mergem. Eu, cu familia mea am fost obişnuită mereu să ne aşezăm fix lângă apă. Atât de aproape de apă încât la un val mare poate chiar să vină apa peste noi. Şi încep: uite loc aici, uite loc aici. Insă înaintăm şi mergem şi mergem. Până îmi dau seama că-s aproape de Obelisc, mă enervez şi îmi pun prosopul pe primul loc disponibil lângă apă. El nu se enervează şi nu spune nimic. In momente ca astea deseori mă întreb de ce este EX-ul. Da, am uitat să precizez. Primul meu concediu petrecut cu cineva este cel de anul acesta. Cu fostul. 

Aşadar mă aşez iar el spune că pleacă să caute alt loc. Se întoarce după 5 minute. Stă aplecat lângă mine. Şi zâmbeşte. Şi e drăguţ. Şi…chiar nu mai pot să fiu supărată în momentul în care mă ia să îmi arate locul găsit. La început pare supărat. Nu ştiu dacă e sau doar stă altfel decât întins pentru că îşi bea berea. Imi pare rău că am fost atât de răutăcioasă. Dar nu rup eu tăcerea.

Legat de autobuzul de 14.45 de la Constanţa îmi fac calcule care nu dau bine. Până luăm bagajele, până aflăm unde-i autogară în Costineşti, până vine autobuzul, până ajungem la Constanţa…Aşa că plecăm de la 13 de pe plajă. Eu încă sper ca tipa de pe bla bla car să spună că mai are locurile disponibile şi să plecăm cât mai repede, aşadar să ajungem repede în Bucureşti.

Prima întrebare a lui când ajungem la pensiune e către proprietară şi e: Putem să mai facem un duş înainte de plecare? M-a apucat nebunia! am zis că mor. Tipa cu blabla car nu mi-a răspuns, iar cât face el duş eu mă uit repede pe mijloacele de transport spre Bucureşti. Costineşti Bucureşti – nu există. Blabla car – toată lumea mi se părea ciudată. Constanţa Bucureşti? Păi toate autobuzele plecau de la Mangalia. Era duminică după-amiază deci probabil toate ajungeau in Constanţa full. Tren! La 3.50 din Costineşti. Perfect!

Luăm bagajele şi la gară cu noi. Surpriză! Suntem anunţaţi că respectivul tren nu merge la Gara de Nord ci pe undeva prin Băneasa (încă mă întreb de ce nu am luat bilet. De parcă Băneasa era în altă ţară…pfiuuu) Următorul tren la 16.20 – nu mai sunt bilete cu loc ci putem să mergem dar în picioare.

Până la urmă vine familia lui – cazată la Neptun să ne ia şi să ne ducă la Mangalia. Am crezut că e cea mai bună soluţie. Doar am crezut. Nu avea să fie nici pe departe aşa. 

Am ajuns în Mangalia, am întrebat de autobuz şi pentru că mai era o oră până la plecare, merg să caut să cumpăr o cartela vodafone cu număr. Şi caut şi caut. Ne întoarcem în staţie şi pac îmi pică telefonul din mână. Il strâng de pe jos, sper din suflet să mai funcţioneze şi da, funcţionează. Autobuzul vine, urcăm, scot abonamentul din telefon şi surpriză. Nu pot folosi cartela. Imi scrie telefon blocat. Introduceti PIN. Incerc: 0000, 1234, 1988, 1208, 0812. Toate combinaţiile ce ar putea reprezenta PIN-ul. Eh, lasă, îmi zic. Introduc iar abonamentul. Acelaşi text. Aceleaşi încercări de PIN, acelaşi rezultat. Incerc să sun la relaţii clienţi Vodafone, nu merge. Incerc să fac ceva, orice, nu merge. Nu pot să o anunţ nici pe mama că-s bine. Nici de pe telefonul meu. Nici de pe al lui. Şi plââââng. Plâng mult. Şi rău. Intreb 3 din puţinii pasageri dacă au vodafone să pot suna la Relaţii Clienţi dar spun că nu. Unul se oferă să imi dea telefonul să îmi anunţ familia că-s bine. O anunţ pe mama şi aproape încep să plâng iar. Lui nu îi mai zic nimic. De fapt m-am mutat separat pe alt scaun. Şi adorm 30 de minute. Până ajungem la Constanţa. Unde staţionam. 45 de minute. Incep să plâng iar. Şi mai rău. Pentru că mă simt singură. Şi tristă. Şi nu pot să iau legătura cu nimeni în niciun fel şi pentru că-s o persoană bună. Şi nu merit să mi se întâmple asta. Ies şi caut prin zonă un vodafone dar nu găsesc. Imi spun că poate dacă nu mergeam la Mangalia, nu se mai întâmplau toate lucrurile aşa cum s-au întâmplat. Nu îmi mai pica telefonul probabil, nu mai cumpăram nici cartelă iar acum nu mă mai simţeam aşa.

Mă întorc la autobuz şi încep să regret faptul că nu m-am purtat ALTFEL în concediu. Imi pare rău că n-am luat alte decizii în trecut, alte hotărâri dar mă întreb dacă acele ALTELE erau mai bune sau mai proaste. Incep să mă întreb care erau deciziile CORECTE şi dacă în situaţia mea exista vreuna CORECTĂ.

Stăm unul în partea din faţă a autobuzului şi celălalt în partea cealaltă. Când începe să se aglomereze vreau să mă duc să ocup locul de lângă el. Dar deja s-a aşezat cineva acolo. Mă întorc spre locul meu iar şoferul mă întreabă dacă locul de lângă mine e liber pentru încă un călător. Ii spun că da. Nu, nu vreau să îi spun asta. Dar…ce altceva să îi spun?

Plecăm curând. Imi amintesc că am solicitat neapărat concediu la început de octombrie. Pentru a mai merge o dată la Amsterdam şi a mai vizita câte ceva. El nici măcar nu ştie. 

Incep să plâng iar. Acum nu ştiu de ce mai plâng. De oboseală, SPM, nervi. Dar plâng. Doamna care stă cu fiica pe scaunul din faţa mea se uită pe pozele făcute de ea. Apoi o întreb dacă are vodafone. Da, are. Şi, cu toate că nu pare încântată îmi oferă telefonul să sun la Relaţii clienţi. Şi rezolv problema. Aproape cât ai zice…PESTE.

Nu mai plâng. Nu sun pe nimeni în afară de mama. Nu ascult radio şi nici youtube. Lângă mine s-a aşezat un tip care seamănă cu fratele fostului întrucâtva. Imi desfac punga de perniţe Ola cu ciocolată. Il văd că mă priveşte şi îl servesc şi pe el. După care începe să mănânce „cot la cot’ cu mine. Eu bag mâna în pungă, la fel şi el. Apoi mă opresc. Şi el. Imi pune tot felul de întrebări. Nu îmi place situaţia. Nu am chef să socializez şi nu am chef să socializez cu el. Ii spun că seamănă cu fratele prietenului meu. Ii spun că da, am fost cu prietenul la mare dar că el a mai rămas câteva zile acolo (doar nu îi spuneam că-i cu 10 locuri mai în spate). Speram că înţelege să mă lase în pace. Da de unde? Incepe să bea din sticla cu apă  a lui;) ) şi mă întreabă dacă vreau şi eu (Doamneee!!!)

Ştiţi genul ăla de moment în care simţi că îţi doreşti să dispari? Fix ăla era sentimentul. Da, îmi doream să merg până în cealaltă parte a autobuzului, să îl iau pe fostul şi să îi zic; Măi băiatule, ai venit cu mine, pleci cu mine! 

In fine, ca să scap de persoana de lângă mine, am zis să mă prefac ca acord. M-am prefăcut atât de bine încât am şi adormit. Mă trezesc cu o atingere pe picior. Colegul de pe scaun incepuse să mă atingă. M-au apucat mai rău nervii. CE E? Am întrebat nervoasă. Imi spune că voia să vadă ce mai fac. CE MAI FAC? Nu voia să vadă nimic! Când dorm în mijloace de transport, o fac într-un mod foarte amuzant. Orice îşi dă seama că DORM – ce naiba puteam să fac? Cum să vrea să vadă ce fac?

Incepe să mă întrebe care-s hobbyurile mele. Turbez! Ii spun ca nu am hobby.uri şi încerc să adorm la loc. 2 minute mai târziu îmi spune că hobbyurile sunt lucrurile pe care îmi place să le fac. Deci, ce îmi place să fac? Spun la nimereală că fotografia şi bloggingul. Mă întreabă de ce tocmai astea. Şi ce au în comun. Nu îi răspund. Cred că începe să îmi zică şi despre hobbyurile lui ceva dar nu iau în seamă. 

Mai târziu mă atinge undeva pe gât şi mă trezeşte iar. Incepe să îmi povestească despre cât îi place răcoarea de afară. Aproape îmi dau lacrimile de nervi. Imi spune că are pielea arsă şi cân ajunge acasă face un duş şi îşi dă cu cremă. UITE-AŞA. Şi se preface că întinde o cremă imaginară pe mâna mea de la umăr până la degete. 

Mă mai trezeşte mai târziu încâ o dată. Ca să îmi arate apusul. Mă întreabă ce aş face cu un milion de dolari. Ii spun ca aş călători. Incepe să mă întrebe unde. Folosesc 2 cuvinte. Atât. IN EUROPA! Incepe să spună şi el ce ar face – deşi nu întrebasem nimic. Şi incepe cu alte întrebări. 

Pe o plăcută scrie CENTURA BUCUREŞTI. Nu recunosc peisajul. Nu ştiu unde sunt. Dar cobor la prima oprire. Da, sunt la Lacul Văcăreşti. Partea cu Rin Grand Hotel. Departe de staţia de autobuz. Sunt răcită. E răcoare iar eu am cei mai scurţi pantaloni. 

Fostul îmi spune că atunci când ai lui au aflat că avem de aşteptat 1 oră au propus să măncăm toţi pizza undeva. Dar că el a refuzat ştiind că n-aş vrea. BA DA, VOIAM!

Da, ştiu. M-a emoţionat întotdeauna întâlnirea cu familia lui. Nu am vrut să rămân în aun de Sfânta Maria cu ei în spatele Muzeului de Istorie. Dar nu am vrut pentru că era multă lume pe care ei o cunoşteau şi eu nu. Şi pentru că era omul acela fiţos. 

Da, dacă mergeam la pizza poate mă împrieteneam şi eu cu familia lui, poate nu cumpăram cartelă, poate nu îmi pica telefonul din mână. Şi da, îi cunoşteam şi eu familia într-un mod mai frumos decât Bună  ziua, eu sunt Ana – spus undeva în spatele Muzeului de Istorie.

Am ajuns în casă. Am vrut să mai verific cum funcţionează blablacar. Tipa care pleca la ora 14 din Costineşti îmi răspunsese. Era 13.15 când scrisese că da, locurile sunt încă disponibile. Şi…da, dacă mergeam cu ea clar nu aveam cum să mai cumpăr cartelă, clar n-avea când să îmi pice telefonul. 

***********************

Am povestit tot ce s-a întâmplat în ultima zi de concediu pentru că…sunt MULTE PERSOANE  care mă întreabă cum de am o viaţă atât de roz. Cum e posibil să râd non stop şi să nu plâng niciodată. Ba da! Plâng mult! Şi mă bag în tot felul de tâmpenii. Iar ziua de ieri a fost oribilă. Dar mă axez mai mult pe ce am primit. Timp pentru a mă gândi la deciziile mele şi realizarea faptului că mă pot descurca oricând, oriunde.

De fapt concediul a fost în principal minunat. Fiecare am mai făcut fiţe, mai mult eu. S-a mai enervat şi el ce-i drept foarte rău. Dar…a fost perfect:)

Ah, da. Şi am luat o semidecizie. Se numeşte SIBIU.:) 

Anunțuri

Un gând despre „Ultima zi de concediu…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s