Baiatul de pe Magheru

Multă lume mi-a zis să las poveştile despre călătorii şi cosmetice căci cele mai interesante sunt întâmplările pe care le trăiesc. Ok. Doar că de 2 ani, şi mai ales de 1 an din dorinţa de a fi mai bună şi a câştiga mai bine am ales să muncesc foarte multe ore. Iar într-un oraş nebun ca acesta, nu ai timpul să cunoşti şi trăieşti ceea ce trăiai într-o comunitate mică precum cea de acasă. Buuuun.

Imi lăudau unele persoanele o postare. Câtă imaginaţie poţi avea! îmi spuneau ele. Nu. De fapt am povestit în detaliu două întâmplări trăite in zile diferite. Singurul detaliu de imaginaţie a fost faptul că am spus că acele 2 intâmplări le-am visat într-o noapte când ele s-au petrecut ziua, la o distanţă de câteva luni. Postarea poate fi citită aici .

***

Acum două săptămâni vorbeam cu cineva. Văzând un autobuz care pleacă de la Păcii spre Bolintin îmi amintesc de o persoană de care nu mai ştiu nimic de mai bine de 5 ani. Am propus să mergem undeva, dincolo de Bolintin, într-un sat de care n-a auzit prea multă lume, Trestieni, Giurgiu pentru a afla dacă acea persoană e bine şi care mai e viaţa ei. Căci nu am niciun fel de dată de contact. Nici măcar colegii de liceu ai respectivei persoane nu mai ştiu nimic de parcă a dispărut de pe faţa pământului.

Şi tot acum două săptămâni discutam cu cineva să iau la rând localitățile de lângă București. Pentru a demonstra că atunci când caut ceva sau pe cineva … n-am cum să nu găsesc. Să demonstrez că în continuare sunt fata aia care era lăudată pentru dorinţa de a ajunge unde vrea, la cine vrea, stalkeriţa, care găseşte pe oricine doreşte chiar dacă înseamnă să ia ţara la control în lung şi-n lat.

Cred că cel mai mult mi-am dorit să cunosc 4 persoane!!! Pe altele le-am cunoscut şi au avut un rol şi loc foarte important de asemenea dar 4 sunt cele pentru care făceam …cam orice. Şi nu e ceva generic gen: CINEVA CARE SĂ MĂ IUBEASCĂ, CINEVA DE LA CARE SĂ AM CE ÎNVĂŢA etc. 

A fost IONUT. Pe Ionut  mi-am dorit să îl cunosc pentru că dincolo de aspectul fizic (băiatul de 40 de ani care arată ca unul de 18), cel vestimentar (cu haine în parte preluate din stilul hip-hop, parte elegant-casual), atitudine (băiatu de 1.60 m şi 61 de kg care bagă sub masă orice lungan de 2 m), avea VIAŢĂ! Trăia! Intens. De vis. Periculos şi plictisitor uneori.  Era ca un liceean care descoperă Vama deşi nu l-aş vedea mergând acolo. Avea calităţile şi maturitatea unui om cu vârsta lui dar simţea şi trăia viaţa precum un adolescent.

A fost Iohannis. Hmmm da…el. Nu zic că-i unul singur în ţară şi ar trebui să ghicească cititorii mei care-i ăla dar în cazul de faţă primul om cu acest nume la care vă gândiţi…acela şi e. Mutată în Sibiu acum 2 ani jumătate îmi petreceam mare parte din timp în Piaţa Mare. Eu voiam poză cu EL! Ok, el împărţea sarcini prin Sibiu şi era în mare plimbăreală pe ruta Sibiu Bucureşti Sinaia şi în general cam toată ţara. Căci în câteva luni avea să încerce să îl învingă pe candidatul celui mai mare partid din România. Şi chiar dacă erai primarul unui oraş precum Sibiul, chiar dacă aveai mentalitate şi nume de neamţ se părea că nimic nu-i suficient pentru a câştiga alegerile din acel an. 

La Festivalul de Gastronomie, când a fost anunţat că însuşi primarul o să îşi facă apariţia, am alergat câteva ore dintr-o parte într-alta a Pieţei de probabil am slăbit ceva kilograme numai pentru a prinde momentul unei poze. Şi l-am prins 🙂

Valentin. Valentin era un fel de Ana. Doar că la masculin. Era omul cu, care aveam cele mai multe lucruri în comun. De fapt oricând puteam să găsesc 1000 de lucruri care să ne asemene. Valentin era cel mai mare fan Franţa şi Marion Cotillard iar la el în oraş se făcea vin. Ca-n atâtea regiuni viticole ale Franţei.

A patra persoană a fost Serban. Serban e un spectacol. E acel om al cărui nume îl scriu şi dincolo de semnul egal (=) scriu ADOLESCENŢĂ. Serban e omul adolescenţei mele. 

In câteva cuvinte aş spune că-i place arta, cultura, teatrul, publicitatea, rockul. Aş spune că îl asociez cu un COLIND deşi ascultă rock alternativ. Aş spune că e un om timid, liniştit, cuminte, atent şi atât de non-sexual (şi asta e o calitate în modul în care gândesc eu) deşi ştiu că deseori mănâncă picant, stridii, midii, curmale, vanilie, ciocolată (Toate alimentele puternic afrodisiace la care vă puteţi gândi pot să fie trecute aici)

Serban e omul pe care mi-am dorit să îl cunosc întotdeauna şi aveam de gând să călătoresc peste mări şi ţări pentru a-l găsi.

Dacă fiecare om are un înger păzitor, pe al meu l-am confundat cu Serban. Serban mi-a arătat al doilea film franţuzesc (căci primul fusese Roşu şi Negru, cel din 96-98 producţie Franco-Germană). Serban mi-a dăruit primele stele în momentul în care mi-a dăruit CD-ul cu Jeux d Enfants. Serban mi-a dăruit primul film la care NU AM VRUT SĂ MĂ UIT (WHAT DREAMS MAY COME – tradus O IUBIRE FĂRĂ SFÂRŞIT)

Povestea a început romantic. Bogdan – băiatul simpatic şi credincios din cale-afară pe care îl ajutam cu scrierea unei lucrări pentru terminarea liceului. TATA – şi poza mea preferată cu el la 19 ani şi o zi de iarnă. 

Bogdan îmi spune că tata seamană leit cu un coleg de la o clasă paralelă. Şerban. Ştie că simt nevoia să îmi am tatăl alături. Pentru că am 15 ani iar el nu mai e lângă mine de 10 ani. Iar Şerban înţeleg că are nasul, ochii, buzele şi sprâncenele tatălui meu. Incerc să îl găsesc. TREBUIE SĂ ÎL GĂSESC!! Ce dacă învăţăm în oraşe diferite? Da, e la 30 km depărtare şi eu am fost de 5 ori în  viaţa în acel oraş dar…trebuie să îl găsesc! Nu e tatăl meu, nu vreau să înlocuiesc pe nimeni dar e…E CEVA!

Şi-ncep şi caut. Trebuie cineva să îmi dea informaţii despre el. Fac orice! Mă fac de râs, fac urât, exagerez şi singurul lucru pe care-l aflu e că … e PREA TÂRZIU. Serban a plecat deja. In alt judeţ. Judeţul din care e şi tatăl meu. A renunţat la liceu şi a plecat la casa părintească. Fac rost de o carte de telefon din Prahova şi încep să sun la familiile cu acelaşi nume de familie. Dar sunt 200 de familii şi realizez că nu e o idee bună. Bună ziua, dumneavoastră sunteţi rudă cu băiatul care a făcut liceul în Dâmboviţa? Cât de horror sună???

Curând aflu că e puţin mai complicat. Aflu că omul al cărui nume de familie îl ştiam şi care avea părul şi ochii în culorile în care le avea tatăl meu (blond cu ochi albaştrii) a plecat. A renunţat la liceu pentru a pleca în Spania. 

Am fost atât de sigură că îl voi găsi încât, cu mintea de la 16 ani mi.am zis că Spania nu-i aşa mare şi într-o bună zi voi ajunge acolo şi voi lua fiecare locuitor al Spaniei dacă-i nevoie până îl voi găsi pe EL. Mai târziu am realizat că totuşi populaţia şi suprafaţa Spaniei aveau cel mai probabil să mă împiedice să găsesc ce doream. Dar facebook poate avea să mă ajute.

La mai puţin de 2 luni de când începusem să îl caut, am reuşit să ajung la faza judeţeană a Olimpiadei de Limba Română. Iar tata fiind cândva prof de română şi dorindu-l să-l am mai aproape, am luat o poză a lui şi ..la Olimpiadă cu mine. 

Mare mi-a fost mirarea când am intrat în clasa celui mai bun liceu dâmboviţean. Pe băiatul care stăteam în banca din spatele meu îl chema la fel ca pe băiatul pe care îl căutasem. Acelaşi nume de familie, acelaşi liceu, aceeaşi vârstă. Prenumele…pe cine naiba interesase prenumele?

Timp de 2 ore, până am primit subiectele, i-am spus câte-n lună şi în stele. Credeţi că e penibil să te trezeşti cu o nebună pe care n-ai văzut o niciodată şi îţi povesteşte viaţa ei, lucruri din familie, despre cât de imaturi şi proşti sunt colegii tăi  iar la sfârşit îţi întinde o poză cu tatăl ei, poză de acum 40 de ani şi te mai şi întreabă: EH, SEAMĂNĂ CU BĂIATUL ĂLA CARE S-A MUTAT ÎN SPANIA? Nu-ţi rămâne decât să simţi că totul e cel mai mare coşmar al tău şi să îţi doreşti să urli: VREAU SĂ PLEC DE AICI! Noi, nu. Ba chiar mi-a dat numarul lui de telefon. Băiatul era simpatic. Fix genul meu. Foarte deştept, foarte tăcut, blonduţ etc etc.

După olimpiadă, Bogdan, care în ultimele 2 luni nu mai vorbise cu mine, imi răspunde că în liceul lui fuseseră doi băieţi cu acelaşi nume de familie. Şi că a fost o greşeală să cred că cel care s-a mutat în Spania este cel pe care al trebui să îl caut. Omul care seamănă cu tatăl meu atât de bine e băiatul…DE LA OLIMPIADĂ! 

Da…eram în stare să iau la pas toată Spania în căutarea cuiva care se aflase timp de 5 ore lângă mine. Nu ştiam dacă să mă bucur sau nu. Da, îl găsisem. Şi avea să îmi fie toată viaţa prieten. ERAM SIGURĂ! 

Am căutat numărul de telefon. I.am trimis sms şi mi.a răspuns. Habar n-avea cine sunt. Ah nu, nu era nici din acelaşi judet, nici nu învăţa în acel oraş, avea alt nume şi prenume, altă vârstă. Totul era diferit. Inţeleg…băiatul de la Olimpiadă mi-a oferit alt număr. Nu a vrut să fie deranjat de mine. Am suferit mult. Mult de tot. Pentru că îl găsisem. Şi îl pierdusem. Inţelesesem mesajul. Sau..aproape. Căci următoarea săptămână am zis să mai fac o încercare. Am ridicat receptorul telefonului fix şi am sunat la acel…ORICINE E. M-am prezentat cu alt nume. El…el s-a prezentat cu numele din sala în care fusesem la Olimpiadă. De fapt numărul fusese corect însă m-a rugat să îl las în pace. Nu voia să fim prieteni, nici să aibă de a face cu mine. Nu voia să mă cunoască. NU VOIA NIMIC!

După aproape 6 luni am vrut să dau un beep. Telefon închis. Ce-i drept era seara. Am încercat dimineaţa. Inchis. După amiaza. La fel. Şi am realizat că ceva e în neregulă. Şerban fusese atât de deranjat încât şi-a schimbat numărul de telefon.

Alte 2 luni mai târziu, alături de cele mai bune prietene mă prostesc şi mai dau un beep. Iar telefonul face…ţââââr! Ups. Al cui număr era? Altcineva, alt abonat, din alt oraş a preluat numărul? Una din prietene a inventat că o cheamă Mihaela (deşi o chema Raluca), şi-a exprimat simpatia pentru el şi a cerut o adresa de email pentru a comunica. Hmm. El a întrebat dacă numărul a fost obţinut de la Diana şi a oferit o adresă de genul dianne…. Hmm mda. Cel mai probabil Diana era iubita lui iar Şerban a crezut că fata încearcă să îl prindă în cursă.

Următorul pas a fost să îmi creez adresa Popa Mihaela şi să îi trimit un email. Nu mai ştiu ce i-am scris dar după 2 zile aveam să aflu că a realizat cine eram.

10 zile mai târziu aveam să merg la el la locul de muncă. Aflasem unde lucrează, mi-am luat o geacă dubioasă, mi-am ondulat părul (în încercarea de a nu fi descoperită), peste cap mi-am pus o căciulă şi m-am prezentat la el la muncă. Uşa s-a deschis cu zgomot, el a întors capul şi privirile s-au întâlnit. N-am fost sigură că mă recunoaşte. Am plecat curând.

3 ore mai târziu mă sună. Eram tot în oraşul lui, tot cu prietenele, tot de la un curs (de Excelenţă de limba română) şi ne îndreptam spre autogară. Deşi descoperise că Mihaela eram EU, mă întrebam de ce mai sună? Ok, nu a dorit niciodată să vorbească cu mine. A înţeles pentru a 1000a oară că eu sunt aia care îl sună de pe orice număr posibil şi îi dă mailuri de pe adrese special create pentru el CE VREA? Raluca răspunde şi spune: Bună, Mihaela sunt, spune te rog.

El a rugat-o să termine cu prefăcătoria. VREAU SĂ VORBESC CU ANA! Aşa că Ralucăi nu i-a rămas să facă nimic altceva. Decât să spună Ana, vrea să vorbească cu tine! Probabil era atât de matur încât văzând că nu scapă de mine s-a hotărât să înceapă cu binişorul. Primul lucru spus a fost că mă văzuse la el la muncă. M-a întrebat dacă simt nevoia să vorbesc cu el. Că tocmai terminase programul şi…dacă mai sunt în oraş putem să ne vedem.

Prietenele ştiau cât îmi doream acest lucru aşa că au rămas. Nu o oră. Nu două. 4! Am luat fiecare câte ceva de la o cofetărie şi am stat la poveşti. Eu vorbeam. Serban dădea uneori din cap iar prietenele mele se bucurau pentru mine. Am crezut că mă va pune serios la punct. Deloc! M-a ascultat până la capăt. Iar eu am fost fascinată. Era…omul pe care îl căutasem. Era cum ma aşteptasem.

Şi…întâlnirile au urmat. Ne-am văzut de multe ori. De Paşte m-am certat cu ai mei şi am mers la el în oraş în parc. Am râs, am plâns. Mi-a povestit lucruri pe care nu le mai povestise nimănui. I-am povestit ce povestisem tuturor (eram firi opuse. El introvertit eu dimpotrivă). In anul 1 de balul Bobocilor am stat la cămin căci căminul meu era lângă blocul lui. Eram altă fire atunci. Alta acum. Şi un întreg an a fost totul perfect. Până nu a mai putut să fie. NIMIC! De fapt… mai mult de un pupat de 2 ori pe obraz nu a fost nimic niciodată. Dar au existat nişte surprize pe care el mi le-a făcut şi le voi purta toată viaţă într-un loc aparte al sufletului.

Şi apoi a urmat nebunia. Voiam să fiu ca el. Să am 10 pe linie. Şi în faţa primului meu examen m-am trezit spunând că URĂSC FILOSOFIA!  Că e posibil să nu iau acel …prim examen iar el…era preferatul tuturor profesorilor. Nu vedeam posibilă continuarea prieteniei lui cu o ratată ca mine. I-am trimis un mesaj oribil. Şi atunci s-a terminat tot. Am vrut să mă revanşez şi să îi fac o surpriză. Am făcut mai rău. Şi acela putea să fie sfârşitul.

PUTEA! Căci gândirea mea de fată care nu împlinise 20 de ani m-a făcut să spun că pot să fiu o fată ca oricare. O fată care a trecut odată prin viaţa lui. Sau pot să fiu mai specială. El nu are posibilitatea să urască. Dar dacă îl făceam să mă urască reuşeam să rămân unica persoană pe care avea să o urască în viaţa lui. Aveam să fiu memorabilă. Şi planul mi-a ieşit de minune. Dar cu cât eram mai rea, cu atât sufeream. Plângeam la şcoală, acasă, in baia de la cămin – cu Iulia, prietena mea alături, ştergându-mi lacrimile.

Cea mai bună prietenă a lui avea să îmi spună că Serban e extrem de deştept. Că trebuie să rămân la fel de bună ca atunci. Zi de zi să devin mai bună. Şi într-o bună zi Serban o să aibă nevoie de ceva. O să apeleze la mine şi o să mă reconsidere pietena lui. O  să se uite totul. O să îmi ofere un zâmbet şi mă va întreba ce fac. Mda. Serban nu era omul care să ţină supărare dar chiar exagerasem. Nu credeam să mai dorească vreodată să îmi spună măcar BUNA ZIUA.

Un an mai târziu de la cearta noastră, pe când el era la masterat în Bucureşti iar eu eram cea mai bună de la cursurile de la radio, avea să se adeverească ce a spus fata respectivă. El avea nevoie de o carte pe care nu o putea găsi. O carte despre radio pe care o împrumutasem eu de la biblioteca facultăţii. M-a rugat să i-o dau să o xeroxeze. Acel era momentul!!!  Da, apela la mine. Şi…eu aveam amintiri de la el. El nu avea de la mine. Era momentul să  o xeroxez şi să i-o ofer. A fost extrem de deranjat şi nu a vrut să o primească. A insistat până am realizat că relaţia noastră de prietenie nu mai are rost. AM LUAT BANII, I-AM ÎNTINS CARTEA ŞI ORE ÎNTREGI AM PLÂNS ÎN CURTEA FACULTĂŢII.  Era frig. Dar stăteam şi plângeam.

Şi anii au trecut. 1…2…3..4. Intr-o zi de august am decis să merg la nişte prieteni la Timişoara. Tren din Bucureşti aveam la 22 iar 3 ore le-am petrecut cu o colega de facultate în Bucureşti. Era 2012 şi era prima vizită serioasă în capitală. In copilărie veneam cu ai mei la en-grosurile de la ieşirea din Bucureşti. Apoi venisem de 2 ori la prietene şi stătusem numai în casă. Era prima oară când mă aflam în Bucureşti şi făceam cunoştinţă cu viaţa de aici. Prietena mea a ales Lacul Morii. Mă aflam la metrou pentru a doua oară în viaţa mea.

Am făcut nişte ochi mari iar inima mi-a bătut nebuneşte. Ce e? întreabă Andreea. Uite! și îi arăt cine se afla pe peron. SERBAN! A insistat să mergem să îl salutăm. Să mergem amândouă. Sau singură. Dar…era imposibil ca el să nu mă vadă. Şi în momentul în care privirea mea şi a lui s-au întâlnit s-a întors şi s-a îndepărtat.

La Timişoara a fost foarte frumos dar au fost şi momente în care m-am gândit cât de mare a fost coincidenţa să ne reîntâlnim. Și am regretat că am vrut să-l fac să mă urască. Faptul că trecuseră 4 ani și el încă era de părere că nu e cazul să ne salutăm, mă făcea să înțeleg că lucrurile pe care le făcusem cândva au fost de-a dreptul exagerate.

Și timpul a trecut mai departe. 2 ani mai târziu era tot august. Eu locuiam la Sibiu iar el și-a dat check in la 10 minute de mers pe jos de locul în care mă aflam. Am preferat să rămân acasă.

In prima zi a săptămânii ce tocmai se încheie, fiind la muncă, am împrumutat produsele de machiaj ale prietenei mele și am zis să mă machiez. Voiam să merg la Elefant la Romana să iau produsele comandate de Black Friday. Nu știu de ce am ales Piața Romană. Intotdeauna ridicasem coletul de la Unirii. Iar bucureștenii știu că e mult mai bine să te urci de la Pipera și să cobori în zona de sud decât să urci la Pipera și să faci oprire la Romana. Eh dar na. Asta a fost alegerea mea; Elefant – Romană (Magheru).

Și cum odată ieșită de la metrou m-am îndreptat spre magazin, m-a întâlnit cu Șerban. Era…ACELAȘI. Același din vremurile bune. Ne-am salutat. Amândoi ne-am oferit zâmbetele de acum…10 ani. Ne-am întrebat unul pe altul ce mai facem și cred că amândoi ne-am bucurat că ne întâlnim. 

Nu. Acum nu stăm la șuete pe facebook sau oriunde altundeva. Nu ieșim la cafele. Nu ne urăm sărbători fericite. Nu îmi reamintește cât de specială sunt sau faptul că ziua mea e în fiecare zi când sunt fericită iar când sunt tristă nu mai e ziua mea. Atunci când mă trezesc nu găsesc rânduri frumoase scrise de el. Nu îmi reamintește de teama lui față de fluturi. 

Dar a fost un om important în viața mea. Și mi-a oferit clipe frumoase. Șerban e omul pe care l-am reîntâlnit pe Magheru așa cum era în zilele în care eram prieteni. A fost o reîntâlnire minunată și mi-a lăsat cel mai frumos gust. Poate nu e tatăl meu. Poate nu e nici măcar îngerul meu păzitor. Dar a fost ACOLO într-o perioadă a vieții mele în care nu știam nimic despre…nimic. 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s