Ana pierdută în oraș

M-am mutat în București la un început de iarnă, în 2014. Locuiam într-un colț de București, locul de muncă îl aveam în celălalt colț și aveam să descopăr că pe ninsoare circulația se realizează cu mare greutate.

Venisem dintr-un oraș care număra câteva mii de locuitori, absolvisem facultatea într-unul de asemenea micuț, deci nu prea eram conștientă pe ce lume mă aflu.

Și pentru că eram în mare întârziere, am hotărât să iau un troleibuz 2 stații. Unul, oricare. Toate păreau că merg în aceeași direcție și doar nu mă pierdeam într-un oraș ca Bucureștiul. Voiam să mai câștig timp și, în acest fel nici nu mă udam la picioare.

Primul troleibuz oprește. Eu urc. EU. Atât. Nu mai urcă altcineva. Norocul meu, mai mult loc pentru mine îmi zic în gând și țopăi în mijlocul de transport. Șoferul parcurge câțiva zeci de metri, oprește, vine în partea din spate și îmi zice: 

– Vai, incredibil. Nu mai funcționează ceva la troleibuz, vă supărați dacă mă uit puțin sub scaune?

Ii răspund că…nu. (Oare puteam să îi zic Da, mă supăr?)

Se uită sub un scaun, bate în el, vine lângă mine și mă roagă să mă ridic. 

Mă ridic (nu puteam să îi spun că nu mă ridic). Bate și în scaunul meu

– Incredibil nu știu ce să fac, am nevoie de ajutor. Vă supărați dacă…

– DACĂ? Intreb eu deja deranjată.

– Păi, dacă vă rog să mă ajutați. Știți e nevoie să apăsați puțin pe ceva și atât. E vremea rea și troleibuzul e vechi. Dar dacă nu doriți să mă ajutați înțeleg…

Ii răspund că ok, pot să îl ajut dar să nu trebuiască să apăs pe vreo pedală sau să o ia la vale troleibuzul pentru că n-am carnet de șofer. 

Imi explică faptul că nu, nu e nicio pedală, că rezolvăm repede. 

Mie deja începea să mi se pară mai mult decât dubios. 

Mă roagă să țin picioarele pe o anumită parte a pardoselii din fier. Mă uit mirată la el și îmi spune. 

– Vaaai ar putea avea loc un scurtcircuit.

– Scurtcircuit? 

– Da, aveți bocancii uzi. Ar trebui să vă descălțați. Știți dacă nu vreți să mă ajutați vă înțeleg.

Ce credeți că am făcut? Deși conștientă că poate mă trezesc într-un filmuleț pe youtube mi-am scos bocancii. Și am stat ca deșteapta în șosete într-un colț.

Ulterior am realizat că de fapt nici măcar nu alesesem troleibuzul de care aveam nevoie și fiind dimineața devreme și întuneric, cam 10 minute din momentul în care am coborât m-am învârtit în cerc. Eu nu știam unde să explic că aș dori să ajung, cei din jur nu știau nici ei unde să mă îndrume. Când într-un final am ajuns la muncă, toate colegele de la birou au râs spunând că am o imaginație foarte bogată. Da de unde? Nu era nicio imaginație! Chiar așa se întâmplase.

Săptămâna trecută, așteptam din nou mijloc de transport. Deși de obicei merg cu autobuz și apoi cu metroul, uneori încă mai iau troleibuzul. (Acum știu cum să ajung la destinația dorită). In stație alături de mine 4-5 persoane. Troleibuzul se apropie iar șoferul îmi face semn dacă vreau să urc. Mi s-a părut un gest ciudat. M-am gândit că mi s-a părut. 

Urc, din nou singurul pasager. Șoferul pornește mijlocul de transport și la un moment dat oprește. Vine în zona din spate și începe:

– Vai, incredibil. Nu mai funcționează ceva la troleibuz, vă supărați dacă mă uit puțin sub scaune? 

Mă uit la telefon. Și mă bușește râsul.

– E vreo problemă? De ce râdeți? mă întreabă el.

Ii spun că nu, e ok.  Și-așa am plecat devreme spre muncă. Pot sta și o oră. Cu atât mai bine ne petrecem și noi timp împreună. 

– NOI? întreabă omul mirat. Care noi?

– Eu și cu prietena mea. Doar nu eu cu dumneavoastră!

– Prietenă? Care prietenă?

– Păi Smurfette! Uitați-o! (și arăt cu mâna spre locul de lângă mine).

SMURFS-LOST-VILLAGE-BANNER

Omul încearcă să îmi zică ceva. Nu știu ce. Probabil nici el nu știe ce să zică. Il văd că e dezorientat.

– Tocmai a venit în oraș. Am invitat-o să mă viziteze, să îi arăt orașul. In general oamenii cred că povestea strumpfilor este o simplă poveste. De fapt, ei chiar există. Sunteți unul dintre cei care tocmai realizați acest lucru. Ar trebui să vă simțiți norocos. Ați descoperit realitatea dincolo de filmul pentru copii și, de altfel pentru întreaga familie, ați descoperit ceea ce se află dincolo de animație.

Scot o foaie de hârtie pe care îi scriu șoferului: Smurfs: The Lost Village, 31 martie. 

Apoi intru pe internet, și îi scriu și acest link . 

– M-a rugat prietena mea, Smurfette să vă scriu acest bilet din partea ei. Poate data viitoare nu mai rugați pasagerii să se descalțe și mai bine vă duceți să vedeți această comedie simpatică în cinema. Văd că vă uitați în gol. Dacă acum nu o vedeți lângă mine, acolo o veți vedea cu siguranță.

O zi bună!

Eh, ce să zic! Acum suntem chit!

afis-mic-Strumpfi

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2017. Dar cu siguranță ne vedem în cinema pentru a descoperi aventurile piticilor albaștrii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s