Cineva mi-a tot scris câteva comentarii urâte. Nu o să spun că știu cine e. E cine vrea el. Am fost sigură că e Ionuț. Apoi că e Alex. Apoi că e Sorin. E perfect ok. Comentatorul meu poate să fie oricine vrea el. Poate să fie din București, din Buzău, din Vâlcea (și să îl cheme Sorin) poate să fie. Atât. Experiența a fost amuzantă, am râs mult cu Ana. Pe mama recunosc că nu a amuzat-o ci a speriat-o. 

Sperietura asta mi-a amintit mult de povestea cu Silviu. Silviu e un băiat de la mine din oraș. Probabil un om bun și extraordinar, nu îl cunosc prea bine. Și el cu prietenii lui se luau de mine. Eu explodam și ieșea foarte urât. Imi plăcea să zic … lasă că îl pârăsc eu pe Silviu și pe Dragoș, pe Ciprian O și pe Călin. Maică-sii, lui taică-so sau știu eu cui. Mama care știa că numai gura e de mine uneori nu mă credea. Până a văzut că asta se întâmplă. A fost foarte tristă și mi-a zis că eu continui cearta cu acest grup de băieți pentru că știu că ea e lângă mine. Dar într-o zi ea nu o să mai fie și nu o să aibă cine să mă mai apere. M-am dus la bar și am plâns minute în șir. Pentru că m-am speriat. (Despre asta a fost și povestea cu un tipul șmecher din oraș. La 1.60 și 58 de kg ale lui, oricine îl știa de frică. Și dacă până atunci lunganul de 2.10 m se lua de mine, în momentul în care eram văzută cu tipul șmecher toți tipii ăștia care aveau ceva cu mine, care mă împingeau și strigau după mine, ajungeau să mă întrebe ce mai fac, cum mai sunt. Da, tipu șmecher, prin amiciția avută timp de câteva săptămâni mi-a demonstrat cât înseamnă să ai protecția unui bărbat)

Așa, și legat de comentatorul meu secret. Să îi zic mamei că eu scriu despre ceva și el comentează altceva, să îi zic că mă întreabă lucruri vulgare și nepotrivite, a speriat-o. Și mă știe într-un oraș mare, singură, cu un astfel de om pe urmele mele. Degeaba i-am prezentat cât de amuzantă e situația…

****

Sunt o persoană puțin ciudată știu. Poate mai mult de fapt. Eram în parc cu unul dintre posibilii mei comentatori anonimi 🙂 Am ieșit pentru a-i demonstra că nu mă sperie deloc. I-am povestit că am fost voluntar și am confecționat mărțișoare urmând ca fondurile strânse să fie cheltuite în folosul copiilor autiști. I s-a părut îngrozitor. Da, îi dau dreptate. In principiu are dreptate să pară o alegere ciudată, intenționată sau știu eu cum. Insă atâta timp cât nu am făcut rău nimănui, care e problema? Da, am cunoscut oameni noi, oameni drăguți, sper să mai pot ajuta și pe viitor. Cât privește RĂUL FĂCUT, poate eu am fost cea care a suferit. Să te duci și să te gândești la copii, să te gândești la un tip din trecutul tău, relație care te-a marcat și de la calculator să se audă și melodii de-ale formațiilor Coldplay, Imagine Dragons, Crazy in Love (melodia lui Beyonce din Fifty Shades) ori Love me like you do din același film, parcă îți vine să vrei să schimbi muzică. Pentru că pe asta ai mai ascultat-o și prin Ștefănești (nu acel Stefănești de unde îmi scrie comentatorul meu 🙂 . 

Ulterior îi povestesc tipului că într-unul din sediile locului meu de muncă lucrează o doamnă doctor dermatolog pe nume…Aaaa încredibil. Se aștepta! Da, mă bucur că se aștepta. M -am angajat în cadrul unei rețele private de sănătate având anumite motive într-adevăr. In primul rând am avut nevoie de niște medici cu adevărat buni. Pe care știam că aici îi pot găsi. I-am găsit și mă declar foarte mulțumită de alegere. Și a jobului și a calității serviciilor medicale la care eu am fost.

Apoi timp de 2 luni nu am lucrat și am fost norocoasă să găsesc acest loc de muncă pe care mi-l și doream.

In al treilea rând aflasem de la bun început că sărbătorile de iarnă or să fie libere pentru mine. Că nu voi lucra în Ajunul Crăciunului și nici în a doua zi de Crăciun ba nici a treia iar eu în perioada aceea eram îndrăgostită și avea să fie primul Crăciun lângă un om care să nu facă parte din familie. 🙂 Primul Crăciun lângă iubitul meu:)

Faptul că o rudă a acelui om lucra în cadrul aceleași firme da, a fost o coincidență drăguță. Dar chiar a fost o coincidență. 

Că ulterior mi-am dorit să lucrez în aceeași clădire cu doamna respectivă (când aveam de ales din 12 clădiri diferite) da, și asta e adevărat. Pentru că îmi imaginam că el vine și mă ia de la muncă și dă nas în nas cu doamna X și tâmpenii d-astea de care la acel moment nu eram conștientă că nu-s normale. Intre timp eu nu m-am angajat FIX în acel loc, el nu mai e iubitul meu…

Și asta e cam ca și situația cu asociația cu autismul. Am vrut să fiu voluntar acum 3 ani pentru că aveam nu știu ce chestii în cap și nu știu ce dorințe. Ulterior dorințele le-am îndeplinit așa cum am considerat, oamenii au venit, au avut un sens în viața mea, mi-au oferit resurse importante pentru ei, le-am oferit poate prea puțin în schimb, i-am jignit, s-au simțit victime sau așa ceva.

******

Sunt acuzată că mă victimizez, că fac din țânțar armăsar, că îmi place drama. Posibil. Uneori nu realizez nici eu. Imi place să mă gândesc de ce unii oameni fac lucrul X, de ce simt ceea ce simt deși nu am niciun drept să îmi pun întrebări despre ei. 

Un exemplu foarte bun în acest sens este exemplul a unor prieteni. Amândoi erau foarte credincioși. Mergeau la biserică mereu. Cu timpul am realizat că a merge la biserică nu te face credincios. Așadar acești doi prieteni mergeau la biserică mereu. Susțineau anumite idei ale Bisericii și într-adevăr erau un model de creștin ortodocși. Nu judecau, nu mințeau, nu furau, erau împotriva persoanelor care iubesc persoane de același sex cu ele, împotriva avorturilor, nu fumau, nu beau, nu nu nu…

La un moment dat unul dintre ei a aflat că are o boală foarte gravă și a murit extrem de repede. 

Celălalt prieten al lui nu a mai mers la biserică. Și atunci am realizat de ce. Oare e chiar atât de greu să realizezi? Să îl iubești atât de mult pe Dumnezeu, să te rogi, să te spovedești, să faci tot ce e bun pe lumea asta și să mori? La 20 de ani? De pe o zi pe alta? Și am început să mă gândesc, să dramatizez, să despic firul în 4, 44, 444, 444….4. 

Intr-o seară acum câțiva ani i-am dat un sms omului rămas în viață. L-am întrebat despre Dumnezeu. Dacă el crede în Dumnezeu. Mi-a răspuns imediat. Mi-a spus că Da. Bineînțeles. Din tot sufletul. 

Am vrut să îi răspund că pare ciudat. Am vrut să-i spun Știi…prietenul tău care credea la fel de mult ca tine a murit azi. Ieri nu fusese avertizat. Ieri era bine. Era fericit. Și după o săptămână murise. Dar de ce să îi mai amintesc? Acel băiat îi fusese cel mai drag om. Clar nu o să uite niciodată această poveste. El a fost pentru mine un model de om care crede în Dumnezeu.

******

Silviu. Poate Silviu era unul din acei oameni îndreptățiți să trăiască. Fratele lui alesese o viață dincolo de judo. Făcea judo la nivel suficient de ridicat. Până când într-un cantonament a ales să renunțe. La job, la judo, la viața lui, la apartament, la tot pentru a se călugări. 

Silviu o să fie pentru mine întotdeauna băiatul ăla super simpatic cu gropițe. Semăna cu Enrique Iglesias și avea și un fes dintr-acela ca al cântărețului. Deși diferența dintre mine și el era de 15 ani probabil, îmi plăcea omul 🙂

La un moment dat am aflat că e bolnav. Că are boala secolului. Fir-ar să fie că toate apar sub denumirea asta. SIDA, boala secolului. Diabetul, boala secolului. Cancerul – la fel. Da, Silviu avea cancer. Pentru că era un om atât de tânăr și de drăguț mă gândeam că acest de oameni nu moare. Cel puțin nu la 27 de ani cât avea el. Și pe lângă faptul că nu putea muri la acea vârstă, cancerul se tratează. Apoi, fratele lui era călugăr. Avea absolut fiecare zi, fiecare oră și fiecare minut să se roage pentru asta. Pentru ca fratele lui să nu moară.

In total pe Silviu l-am văzut poate de 5 ori în viață. O dată am auzit discutându-se de boală iar ulterior o dată a venit la noi. Cu fratele lui, sora, mama. Știu că se tunsese zero. Era iarnă, frig, avea un fes, de asemenea a la Enrique pe cap și nu înțelegeam de ce un bărbat ar lua decizia să rămână iarna fără păr. Nu știam de ce dacă tot decizi asta mai porți fes. NU ȘTIAM CĂ NU ERA DECIZIA LUI…CI A BOLII.

Au trecut de atunci poate 7-8 ani. Chiar am uitat de el. Eram cu mama într-un loc în care aveam să ne petrecem pe scaun una lângă alta cam 15 ore și pe la mijlocul zilei o întreb. Chiar, știi despre cine nu mai știu nimic? Despre Silviu! Oare a scăpat de boală? Oare e bine?

Erau cumva întrebări retorice. Eram aproape sigură că e bine. Am aflat. De fapt în oarecare măsură era bine. Nu avea absolut nicio boală. Nici măcar nu răcea, nici măcar nu tușea, nici măcar nu avea primăvara alergie de la polen. Pentru că Silviu murise în urmă cu câțiva ani. La puțin timp după ce fusese la noi. Fratele lui îi recomandase mamei să nu îmi spună nimic. Să aflu doar dacă voi întreba de el vreodată.

Nu o să spun niciodată că nu cred în existența lui Dumnezeu. Cred din tot sufletul. Nu mă spovedesc, nu mă împărtășesc, nu merg la biserică, nu mă rog la vreo icoană, nu am o problemă cu gayii (ci mi se pare extraordinar să îi găsești sufletul pereche sau măcar o persoană care să te facă fericit. Chiar dacă e de aceeași sex), nu am o problemă nici cu avorturile. Nu am făcut vreunul dar cred că atâta timp cât Dumnezeu ne-a dat libertate să facem ce considerăm nu e cazul să vină oameni cu plancarde și să ne spună de Buna Vestire sau în orice altă zi ce să facem.

Cred în felul meu. Și cred că sunt și gay care cred în Dumnezeu, sunt și femei care au pierdut voit sau nu sarcini care cred.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s