Cum l-am cunoscut pe…

Am vrut să scriu astăzi altă postare. Despre cum am cunoscut pe altcineva dar să rămânem la…EL.

In general prietenele îmi zic că-i incredibil cum ajung să cunosc pe câte nu știu cine, că reușesc să cunosc numai oameni wow. Și deștepți și fără fițe, probabil și cu bani sau în general o condiție financiară bună, prietenoși, modești. Nu, nu îi iau dintr-o cutie cu oameni buni. Probabil sunt eu o persoană mai dificilă și cum necum oamenii buni mă suportă. Și așa se ajunge să cunosc numai oameni buni 🙂

Pe el, despre care scriu astăzi, l-am cunoscut pentru câteva ore. Și dacă în general copiii spun că își petrec parte din vacanțe la bunici, pentru mine LA BUNICI trebuia să fie în Prahova. Mai exact Câmpina-Poiana Câmpina. Bunica mea murind însă când eram foarte mică, am fost de puține ori acolo deși…Imi amintesc perfect cum râul curgea în apropiere de casa bunicii. Râul Prahova bineînțeles. Pe de altă parte, dacă rudele din partea tatălui locuiau în Poiana Câmpina, sora mamei stă în Câmpina. Cum te duci pe bulevard, a mai frumoasă casă a ei e (nu știu cum arată celelalte case de pe bulevard dar a ei e frumoasă:) ) Așadar, deși am fost în total de 5 ori în viață pe acolo, îmi place să spun Câmpina? Aaaaa acolo la rudele mele, știu, știu…De fapt nu știu nimic.

Și înainte de a-l cunoaște, am auzit de el. Eram cu ani în urmă. Nu cunoșteam absolut deloc Bucureștiul dar am venit în recunoaștere. Urc în autobuz devreme, la 7. Lângă mine se așează vecinul meu. Imi pare rău că nu-i frati-so. Dacă era, aveam și eu cu cine sta de vorbă, Liviu am auzit că-i mai tăcut. Mda, chiar e. Dar asta nu înseamnă că nu vorbim deloc. 

Sună telefonul. Al meu. 

Pe unde ești? 

Pe unde sunt? Hmmm e câmp pe aici. Cred că la…Liviu, pe unde suntem?

Suntem pe la …

Suntem pe la…!

Bine, hai că eu acum m-am trezit, mă îmbrac și vin la gară să te iau de acolo.

Perfect! Pa

Mă așteaptă un tip pe care l-am mai văzut o singură dată. Am petrecut câteva ore foarte plăcute acum două săptămâni. Proful de hidrologie ne-a întrebat de ce la Ecuator oamenii nu stau în aer, sau în cap, sau nu plutesc. De fapt n-a fost o temă dată dar n-am știut să răspundem. Și, acum 2 săptămâni i-am întrebat pe 3 tipi care probabil știu fizică (presupuneam că are legătură cu fizica) și primul care a răspuns a fost el. Apoi l-am invitat la mine la o prăjitură. Dar n-a vrut să intre în curte. Am mers până la Pucioasa. Și apoi la munte. Și apoi la Târgoviște. Și apoi acasă înapoi. E foarte drăguț și cu bun simț. E …genul meu. E slab (foarte slab). Și mă suportă. Mai rar astfel de oameni. Și conduce mișto. Și … mi-am dorit să îl mai văd. Cred că dacă ne-am împrieteni și aș merge peste încă 2 weekenduri cu el la zilele orașului ar fi o senzație. 🙂 Dar momentan e începutul lui iulie. 

Da, mă așteaptă la gară. Luăm metroul spre locul în care stă. Astăzi trebuie să muncească. Imi pare puțin rău că îl rețin din muncă. Clădirea în care stă mi se pare că e la o eternitate de mers de la gară. E o clădire mare. Cu etaje multe. Și în lățime are mulți…metri. Are holuri de spital. Așa mi se par. Iar camera…E un amestec de ordine și dezordine. 

E răcoare la început. Dar apoi începe să fie cald. Au o improvizație de aer…rece. Se pricep la meșterit cred – mai stă cu 2 băieți. Dar astăzi improvizația aia nu funcționează. Iar eu port o rochie dintr-un material elastic. O să transpir. Așa că îl rog să împrumut niște haine de la el. Ii cunosc o altă latură. Alta față de data trecută. 

Ieșim în parc. Ii povestesc că îmi place Islanda. Imi zice că și lui. Are un păr crețuliu așa. E mișto. Peste ani și ani când o să fie invazia de moldoveni la București și o să apară The Motans cântând cu Delia Weekend o să îi spun că mi-e dor de părul lui creț. Și că mi-ar plăcea să mă joc în el. Dar până la The Motans mai sunt mulți ani:) Mi-aș dori un prieten ca el. 🙂 Doar că…e mai complicat. Deși nu lasă să se vadă, are o părere proastă despre mine. Și nu pentru că vorbesc mult. Ci pentru că trăim în orașul în care trăim. Iar eu sunt…mai plină de viață și fac toate nebuniile. 

Ne întoarcem în cameră și îmi povestește că patul nu știu care e al colegului lui din Câmpina. Fac ochii mari.

Câmpina? Și eu am rude în Câmpina!

Mai stăm o vreme și ieșim iar afară. Vorbim despre țări și orașe și îl întreb dacă citește blogul lui Răzvan (unul dintre cei mai cunoscuți blogeri de turism la acea vreme – acum e mai mult decât bloger).

Răzvan? întreabă el.

Îi spun că da. Il cunoști? îl întreb.

Imi zice că da. Il cunoaște. Dar nu are blog. 

Nu are? Are mii de cititori! Ceva nu se lega. Clar.

Mă întreabă dacă mă refer la Răzvan din Câmpina. 

Din Câmpina? Nu știam că e din Câmpina. Dar stai așa, tu îl cunoști personal sau cum? Dacă zici că de blog nu știai.

Imi spune că Razvan e colegul lui de cameră. 

Aaaa deci așa. Erau 2 persoane total diferite. Dar purtau același nume și prenume 🙂

Și așa am auzit eu de … RĂZVAN.

Ani și ani mai târziu eram la piscină. Mă mutasem în București. Pe colegul lui Răzvan îl cunoscusem și încă mai vorbea cu mine după atâția ani. Nu mai era omul din prima zi în care îl cunoscusem. Nici din a doua. Nici din primele 5 dăți. Era altfel. Știam că e la piscina la care sunt și eu. La câteva ore după ce a ajuns a venit să mă salute. După care apare Răzvan. Răzvan din Câmpina. Cu o prietenă înaltă și slabă. De fapt nu O PRIETENĂ. E prietena lui. Din ultimii …6-7…10 ani. 

Răzvan s-a dovedit tipul exact care mă așteptam să fie. Foarte prietenos. Foarte amuzant. S-a oferit să mă învețe să înot. Să mă învețe el sau prietenul lui. Am râs mult. Ne-am jucat în apă, a fost o experiență foarte interesantă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s