Deh, ce să zic și eu …

Weekendul acesta trebuia să mă plimb de la Timișoara la București. Sau de la București la Drăgășani. Sau de la București la plaja Corbu. Sau…la piscină.

Vineri după-amiază primesc un telefon și sunt întrebată dacă vreau să merg la munte. Hmmm…Aveam deja planuri pentru weekend. Dar gândindu-mă că este vorba despre Mălăiești, am înclinat să zic da. Malaiești este cabana la care trebuia să merg anul trecut. De fapt aveam să aflu că este vorba de Diham (eu mereu presupun lucruri și de fiecare dată întreb și descopăr că era vorba de altceva).

Așadar sâmbătă m-am trezit la 4.30 și m-am pregătit pentru munte. In viitorul articol vă voi arăta niște poze foarte frumoase. De precizat că m-am simțit foarte bine – atât în ceea ce privește compania avută cât și respectivul loc. Excepțiile au fost cam…cele din postarea aceasta.

Eu…sunt credincioasă. Poate nu eu trebuie să îmi pun titulatura asta însă asta cred eu despre mine. Nu. Nu țin post, nu mă spovedesc, nu mă împărtășesc, nu merg la fiecare slujbă și nici nu am o problemă cu persoanele care iubesc persoane de același sex. Dar ceea ce sunt și ceea ce fac îmi lasă mie impresia că sunt credincioasă. 

Apropo de asta o să vă spun cele 3 locuri care mie îmi plac mult. Este mânăstirea din centrul Bucureștiului. Exact în spatele Muzeului de Istorie. Imi place mult. De la arhitectură, la oamenii care merg acolo, la călugărițe. 

Apoi îmi place biserica Doamna Ghica. Am fost de curând acolo la un botez și are un interior superb. Aceasta se află în apropierea Parcului Tei (partea cu Facultatea de Construcții).

Insă cea mai frumoasă biserică, cea în care merg foarte rar dar care e preferata mea…este una singură. E biserica de la mine din oraș. Pentru mine e biserica cea mai frumoasă, cu preoții care excelează fiecare într-un domeniu anume. 

Revenind la weekendul acesta, am călătorit cu niște fete care au mers în pelerinaje, care cunosc toți stareții de la toate mânăstiri (sau bine, poate mai sunt câteva care urmează să fie descoperite) și au fost la Ierusalim. Am povestit multe lucruri cu ele, am vorbit uneori destul de mult însă din bunul meu simț nu am intrat în discuții și contradictoriu cu ele. Nu m-au întrebat ce părere am despre subiectele respective. Nici eu nu am început să îmi dau cu părerea despre acele subiecte. Din respect. Căci în rest îmi exprim foarte clar punctul de vedere atunci când nu coincide cu al celorlalți. Fiecare din noi este liber să își exprime credința în modul propriu. Fiecare se știe pe el însuși cum e. Ce mi-a plăcut cel mai mult (dincolo de peisaj) a fost că din discuțiile dintre ele am înțeles anumite lucruri pe care în relația trecută nu le-am înțeles:) (Fostul fiind o persoană destul de asemănătoare acestor colege de drumeție).

In primul rând o să îmi exprim părerea legat de unele subiecte ale lor. S-a discutat destul de mult despre FIV. FIV este Fertilizarea in Vitro și țin minte că eram foarte mică. Nu știam foarte multe lucruri dar îmi imaginam cu siguranță ALTFEL acest FIV.

Am înțeles ieri că în România nu se prea practică FIV-ul ci mai mult în Austria, Turcia etc (nu aș zice. Se practică și în România!). Iar copiii rezultați în urma FIV se nasc cu handicap sau înapoiați mental. Ori sunt firi foarte gălăgioase și bolnăvicioase. Că principalul motiv pentru care Biserica nu este de acord cu FIV-ul este faptul că se folosesc mai multe ovule, pentru o mai bună reușită a tratamentului. Dar, pentru că nu toate femeile pot naște 5-6 copii, este lăsat un singur embrion iar în restul cazurilor faci avort. Adică un fel de 5 avorturi în același timp. Plus că familia creștină se bazează pe dragoste nu pe …altceva.

O să spun așa. Multi ani (fiind inconștientă și neștiind ce zic) am spus că eu nu vreau copii. Ok, să am unul dar așa, să mă joc cu el. Căci a-l crește probabil e cea mai grea meserie. Frumoasă, care îți aduce satisfacții, dar grea. Ulterior am zis că las că-l crește mami. Dar neapărat să fie fetiță (și blondă cu ochi albaștrii) NU BĂIAT! Ulterior…păi ulterior au trecut anii și mai ieri alaltăieri am aflat că la mine e mai dificilă partea asta legată de copii. De proprii copii. Nu am încercat să fac vreunul până acum, nu mi-am dorit vreunul până acum dar știți ce? Dacă o să fie vreodată în viața mea cazul, nu o să apelez la FIV. Anii or să treacă și o să se ajungă la un domeniu și mai ridicat decât FIV-ul. Și oricum s-ar numi acel CEVA, o să apelez la el. Sau o să apelez la FIV. Pentru că eu gândesc altceva decât persoanele întâlnite zilele trecute.

Doctorul meu ginecolog are ca și specialitate, pe lângă chirurgia, ecografia, histeroscopia, FIV-ul. Este un om foarte credincios, un om foarte bun, un om extraordinar. Un om care îl iubește pe Dumnezeu. In primul rând bebelușii obținuți prin FIV pot să aibă handicap. In aceeași măsură în care pot să aibă și ceilalți bebeluși. In al doilea rând bebelușii prin FIV pot să aibă întârzieri mentale. Ca și ceilalți. Și în al treilea pot să fie gălăgioși și bolnăvicioși. Bolnăvicioasă n-am fost. Dar gălăgia pe care am făcut-o eu în copilărie ar trebui oare să mă facă să mă gândesc că sunt rezultatul FIV? Și ce…viitorii oameni, născuți datorită FIV nu ajung în Rai? Părinții lor nu ajung în RAI? Dar de unde? Dar de ce?

Cât privește faptul că se implantează mai multe ovule și apoi sunt distruse un anumit număr, nu am foarte multe cunoștințe. Din câte știu cam așa este. Insă avortul acela nu are loc când ai 30 de săptămâni de sarcină!!! Lucrurile se întâmplă foarte la început. Și, cu toate că nu îmi doresc ca cineva din familia mea să facă avort (fie din cauze medicale, sociale sau financiare) nu sunt împotriva lui.

Un alt lucru auzit era despre o știre. Poate normal era să aud și eu această știre. Sau nu. Oricum foarte rar ascult știrile. Iar aceasta mi se pare mai degrabă din categoria can-canurilor. 

Aud eu că nu știu de ce a fost analizat ADN-ul unei femei. Iar în creier avea ADN de bărbat. Sincer, mi se pare ceva foarte anormal. Adică știam că există ADN de bărbat și ADN de femeie în principal. Și apoi diferitele legături ADN îți dau caracteristicile. ADN-NEADN am aflat cum a fost posibil ca femeia să aibă ADN de bărbat. Studiile au arătat că mama respectivei femei avuseseră foarte mulți parteneri sexuali. Bărbați adică. Și din ADN-ul ălora a rămas ceva care mai târziu a ajuns în creierul fiicei femeii. 

Mi se pare un subiect atât de…nu sunt sigură că găsesc cuvântul potrivit. Un subiect total penibil. De la un capăt la altul.

Apoi, un alt studiu, despre care am citit și eu. Ba chiar un medic ginecolog pe care îl am prieten pe Facebook a dat share respectivului articol (și așa a ajuns și la mine). O femeie albă, căsătorită cu un bărbat alb a dat naștere unui copil de culoare. Cum s-a întâmplat asta? In urmă cercetărilor, femeia-mamă avusese o relație în trecut cu un bărbat de culoare. Poate că sună ceva mai credibil decât paragraful anterior. Dar de la a începe să ne gândim că vezi, d-aia omul trebuie să aibă un singur partener sexual până la …așa ceva e drum lung. 

Mai departe, căci tot eram la oamenii DE CULOARE, a fost o discuție despre RASE. Dumnezeu a făcut OMUL. După chipul și asemănarea LUI. Și apoi…au urmat. Femeia, pomul, mărul, șarpele, păcatul, căderea și tooooot ce am mai auzit în biserică sau la ora de religie ori ne-au povestit bunicii și străbunicii. 

La un moment dat oamenii s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu și au vrut să ajungă la el. FIZIC! Așa că folosind toată populația același limbaj, s-au pus de acord să construiască Turnul Babel. Să pună fiecare umărul la muncă și turnul pe care să îl construiască să ajungă până la Dumnezeu. Dumnezeu văzând acest lucru le-a dărâmat turnul și atunci a dat și limbile și rasele. Astfel că oamenii nu s-au mai putut înțelege unii cu alții. 

Ăsta pare să fie și motivul pentru care se spune că europeanul trebuie să fie cu europeanca. Chinezul cu chinezoaica. Și negrul cu negresa. Dumnezeu a hotărât să desparte rasele și atunci, noi, oamenii, de ce să ne amestecăm unii cu alții și să dăm naștere unor copii jumătate european-jumătate chinez sau știu eu cum?

Și în cazul acesta sunt de altă părere. Dumnezeu ne-a dat puterea de a iubi. De a-l iubi pe EL, pe rudele noastre, pe vecini, pe prieteni, pe colegi, pe bărbatul nostru. Indiferent de culoarea pielii. Cred că Dumnezeu vrea ca oamenii să se apropie, să se iubească și să se respecte indiferent de culoare sau rasă. 

Nu îmi plac femeile. Imi plac bărbații. Dar asta nu înseamna că am o problemă cu bărbații care iubesc bărbații. Sau femeile care iubesc femei. Dacă acesta e un păcat nu eu o să mă duc să le spun lucrul acesta. Nu eu o să îi sfătuiesc în vreun fel. 

Nu am făcut avort. Nu o să fac indiferent de situație. Dar nu sunt împotriva lor. App când ai o sarcină extrauterină, acela e un avort. De ce ai o sarcină extrauterină? Pentru că ești plină de păcate și Dumnezeu vrea să te pedepsească dându-ți una extrauterină? Judecând că sarcină extrauterină = avort, înseamnă că Dumnezeu vrea să faci avort? IN NICIUN CAZ! E penibil să ajungi la concluzia asta.

Trecând peste asta și revenind strict la mine și viața mea (căci până aici a fost PĂREREA MEA pe anumite subiecte) o să spun că acest weekend m-a ajutat să înțeleg anumiți oameni din trecutul meu.

X este un om extrem de credincios. Nu merge la biserică, nu se spovedește și nu ține post. Dar caracterul, bunătatea, ceea ce este și face, îl fac special. Il iubește pe Dumnezeu cum nu vezi la oricine iar weekendul acesta am realizat că omul chiar a suferit mult la un moment dat.

Este un om pretențios. Poate cel mai pretențios. Cu el și cu cei din jur. Ii plac oamenii frumoși. Femeile frumoase. Inclusiv fizic. Ii place să spună că prima oară contează fizicul. Posibil să aibă dreptate. Tocmai de aceea a ales ca prima persoană alături de care să fie, să aibă mai mult decât niște ochi superbi. Un ten perfect, o armonie a trăsăturilor. A ales o persoană cu atitudine. O persoană frumoasă din toate punctele de vedere. L-am întrebat odată, foarte nervoasă fiind dacă așa îi plac lui, femeile care beau (cu referire la EA). A fost foarte deranjat. Ceea ce știu ACUM față de acum 5 ani când am făcut comentariul acesta …este faptul că 1. e pretențios 2. dacă acea persoană nu era una frumoasă, nu accepta niciodată să aibă o relație cu ea 

Y …nu o să vorbesc despre cât de credincios e. Da. Este. Ieri am înțeles lucrurile pe care în trecut, timp de mai bine de 1 an nu le-am înțeles. Era Săptămâna Mare acum un an. Și eram împreună în Parcul Operei. Eu insistam cu unele lucruri iar el insista pe partea cealaltă. Văzând că nu reușește să o scoată cu mine la capăt a decis să îmi spună de ce insista cu subiectul respectiv. M-a bușit râsul. Și apoi plânsul. Mi s-a părut oribil ce îmi spunea. M-a enervat. M-a supărat. Voiam să îl trosnesc. Pentru că nu înțelegeam importanța lucrurilor pe care el mi le spunea atunci. Acum o înțeleg. Și regret că nu i-am fost alături și atunci 🙂

La momentul în care ne-am cunoscut, eu aveam ceva probleme de sănătate (care m-am bucurat că s-au rezolvat cu timpul). Dar mi-am dorit o relație cu el. Și din sentimentele avute am decis să fac niște gesturi pe care le-am simțit firești. Firești le simt și acum. Ceea ce am realizat a fost că gesturile făcute de mine nu i-au arătat că am sentimente pentru el. Gesturile mele au ajuns să îl facă nefericit. Da, gesturile respective probabil că le-aș mai face dar cu siguranță nu în cazul lui.

Tot legat de el o să spun și ceva ce i-am spus și lui. Da, este un om credincios cu acte în regulă (spovedit, împărtășit, slujbe, cântat la biserică, etc etc) și în același timp un împătimit al muntelui. Stiam că locul lui preferat este Cabana Malaiești. Și, sincer a făcut pentru mine foarte multe lucruri. Poate că pentru unii 1800 de poze în 10 zile nu par foarte multe, mai ales că fotografia e un hobby al lui. Dar și-a petrecut cu mine mult timp, a renunțat la multe lucruri care îi plăceau…sunt conștientă de eforturile făcute pentru mine.  Ce am realizat că regret a fost însă faptul că…da, chiar îmi place la Diham. Și măcar o singură dată puteam să îi zic: Hai să mergem la Diham. Plecăm dimineață, lăsam lucrurile la Diham, urcăm până la Malaiești (căci e un traseu de 2 ore – ok, poate eu îl fac în 3 dar ne descurcam) și apoi ne întoarcem și dormim la Diham. Că așa vreau eu! Chiar cred că amândoi eram extrem de fericiți de decizia asta. Dar deh…învăț pentru pe viitor:)

In încheiere o să zic lucrul următor. O să repet că m-am simțit extraordinar la munte. Că le mulțumesc fetelor că m-au invitat iar lui M. că a insistat în gara Bușteni să merg la Diham și să nu mă întorc acasă așa cum doream.

Că le înțeleg perfect punctul de vedere. Sunt niște persoane culte și au citit și au descoperit și le apreciez părerea despre ceea ce este bine și ce nu. Doar că eu am puțin o părere diferită. 

Vor citi postarea persoane care iubesc persoane de același sex. Respectivele știu că sunt o persoană bună și credincioasă și știu că le sunt dragă. Și ele îmi sunt dragi mie.

Vor citi postarea oameni care se încadrează în una dintre categoriile de mai sus și vor aprecia părerea pe care o am dar pe de altă parte mă vor vedea cu alți ochi (în sens negativ) în ceea ce privește alte subiecte (de asemenea comentate de mine). Sincer îmi pare extrem de rău că mă vedeți altfel în urma postării. Un exemplu este de asemenea cel cu subiectul GAY. Adică persoanele respective vor rămâne dezamagite de faptul că nu am o problemă cu gay-ii. Da. Suntem oameni. Gândim lucruri bune, lucruri rele, facem alegeri. De toate felurile. Eu până acum am ales să am gândurile, ideile și părerile enunțate până acum. Și dacă până acum am fost considerată o persoană bună și drăguță, cu un suflet mare, sper ca lucrurile scrise astăzi să nu formeze păreri negative .

 

 

 

 

Cum am incercat sa plec in Olanda?

Este Olanda pentru că am cunoscut pe cineva care locuia acolo. Putea să fie orice altă țară. Putea să fie Franța. 🙂 Foarte mult timp m-am visat acolo. 

Iau lecții de engleză (da, în timp ce engleza e o limbă ușor de învățat și o poți învăța gratis, acasă, eu nu pot. Da, tatăl meu știa mai multe limbi străine pe care le învățase din plăcere, da, domnul profesor de latină este profesor de latină, engleză, franceză, română, italiană, germană și alte vreo câteva pentru că le-a învățat din plăcere. La mine nu există nici plăcerea cum nici necesitatea nu m-a făcut să pot învăța). O parte din tema pentru mâine a fost despre o decizie dificilă pe care a trebuit să o iau. De fapt eu am transformat tema în decizia dificilă pe care n-am luat-o:)

Da, știu, România e frumoasă. Aici e familia mea, aici sunt prietenii sau cunoștințele, aici sunt vecinii mei. Și avem munți, dealuri, mare etc etc. Doar că în urmă cu 2 ani, tot în august, pe când căutam ceva, găsesc un om simpatic. Prieteni comuni? 2! Ii văzusem o singură dată în viață dar mi-au plăcut suficient de mult oamenii ăia încât să intru cu EL în vorbă. (Ah, deci sunt prieteni, mi-am zis!) EL a spus același lucru. Cred că fata asta e prietenă cu X și Y. Cred că e o rudă a unuia dintre ei. Și așa a intrat și EL în vorbă cu mine. 🙂

Să povestesc întâi lucrurile mai puțin pozitive pe care le-am auzit de la o altă persoană și nu de la EL

Știi cât costă chiria în Olanda? Pe puțin 600 de euro! Să zici mersi dacă găsești la prețul ăsta! Hmm da, nu pot să comentez nimic. Pentru că așa e. Și ai nevoie să plătești în avans nu știu cât și așa ajungi la minim 2000 de euro. THE END.

Crezi că în Olanda găsești ca la noi în România, Carefour sau Mega deschise non-stop? Da, știam că supermarketurile închid devreme. Chiar și magazinele gen New Yorker sau Pull&Bear sau Zara închid la ora 19. Aceeași persoană continuă: Ce te faci daca la 3 dimineața îți e foame? M-am uitat mirată. Adică, ar trebui să nu plec în România pentru că magazinele nu-s non stop? I-am răspuns că eu am ca și program de somn intervalul 22.30-7. Deci clar nu are cum să îmi fie foame la 3 dimineața. Ok, îmi e foame la 3 dimineața, mai aștept 5 ore și merg la 8 la supermarket. Sau…pâinea. Dă-o naibii de treabă că un colț de pâine tot găsesc în casă. In momentul ăsta mai am pâine în congelator. Am cumpărat-o acum mai bine de o lună. De ce în Olanda n-aș avea?

Transportul costă. Mult. E obligatoriu să mergi pe bicicletă! Da, adevărat. Tocmai d-aia am încercat în parc să văd dacă reușesc până la urmă să mă descurc. Mi-a reușit. Da, pe distanță foarte scurtă dar dacă n-aș avea ce face sigur m-aș descurca.

Temperatura. O să mori de frig! Hmmm știu. Intr-adevăr sunt niște friguri în Olanda de m-au apucat nebuniile. Adevărat că am și ales să merg la mare în octombrie, ba chiar am rămas în picioarele goale pe nisip iar pe mine aveam un maieu transparent (și o geacă groasă de iarnă). Odată ce a intrat frigul în mine mi-am închis geaca, am mai luat un hanorac de la EL pe sub geacă și tot n-am fost ok. Dar îmi place destul de mult să mă îmbrac gros.:) 

Totul e gri. Asta e cam din categoria cu temperatura. Ok. E gri așa că o să mă îmbrac în roșu. Și fuchsia și știu eu ce culori. O să dau la o parte tot gri-ul.

Da, îmi dorisem să merg în Franța. Până l-am cunoscut pe el. Care a insistat destul de mult să îmi încerc șansele în Olanda. Și cred că a făcut la acel moment TOT CE ERA POSIBIL pentru a mă ajuta.:)

Intr-o zi îmi trimite o discuție cu o prietenă. Tipa îi propusese fratelui ei să vină în Olanda și să încerce viața acolo. Fratele venise, își găsise job la o firmă (vindea cosmetice de lux într-un mall) și îi era ok. EL o întreba pe respectiva dacă la acea firmă mai angajează personal. Nu plăteai cazare însă era salariul reprezentat din comision. Sincer m-a speriat. Nici măcar în România nu aș vinde produse de lux (o cremă = 400 de euro). Normal că nu o cumpără nimeni! 

Nu mi-a convenit, mi-a oferit altă variantă. Cafenea. Lângă biserica rusească din Amsterdam (la 100-200 m) se află cafeneaua unui tip din Brașov, tip pe care EL îl cunoștea suficient de bine. Și când spun cafenea, nu e ce credeți. Cu un program 10-17, o masă la etaj, 2 la parter și 4 scaune la geam, era o cafenea frumoasă și cochetă. Ok, era un salariu mic care nu îți oferea nimic dar dacă tot veneam eu din România cu economiile mele, mă puteam descurca la început. Până găseam altceva și până…

OK. Marea problemă era că … nu știam cel mai important lucru. LIMBA. ENGLEZĂ! EL tot încerca să mă convingă să merg acolo, mie îmi era rușine să îi zic că nu știu limba …(uneori ne putem întreba CUM SĂ NU ȘTII ENGLEZA? ENGLEZA trebuie să o știi ca pe română. Nu neapărat. Crezusem că sunt singura persoană care nu știe engleza. Doamne am realizat că atât de multă lume nu știeeeee!!!) Da, mă uit la filme și seriale fără subtitrare. Sau cu subtitrare în engleză. Citesc câte ceva – fie articole lungi fie de prin cărți în engleză. Dar asta e departe de a știi limba.

Intr-o zi când EL deja se gândea că ALTELE sunt motivele pentru care nu vreau să merg acolo, i-am zis că PROBABIL O SĂ MĂ CREADĂ FOARTE PROASTĂ SAU CUMVA DAR, DE FAPT, MOTIVUL E CĂ EU NU ȘTIU ENGLEZA. M-am gândit că nu o să mai vorbească niciodată cu mine. De fapt mi-a propus să fie proful meu. De engleză 🙂 A sunat drăguț la început. Apoi, mi-a spus că orele de engleză ar trebui să se desfășoare în modul următor. Tot ce vorbim (pe Facebook) să vorbim în engleză. Să vorbim în engleză? Cum să vorbim în engleză? Eu nu știu engleză!!! Și cam ăsta a fost finalul. Pentru că am realizat că atunci când știi engleză și o persoană îți spune că nu știe, totuși nu poți să te pui în locul ei. Unei persoane care NU ȘTIE engleză nu îi poți spune să vorbiți în engleză. Gândiți-vă la voi cei care îmi citiți blogul. Hai să spunem că engleză știți cu toții (mami nu știe de exemplu. Deci sunt și persoane care nu știu). Prietenul vostru locuiește în Suedia iar voi îi spuneți că nu știți suedeza. El se oferă să vă învețe voi vă bucurați și întrebați. Bun. Și care e prima lecție. Iar el vă răspunde...păi hai să vorbim în suedeză

OK, deci după ce s-a oferit să mă ajute cu jobul, a aflat că nu știu engleză. A încercat să mă ajute să învăț engleza. N-am vrut. 

Imi spune că, cel mai ușor și simplu pentru a fi totul ok e să dau în România interviul și să plec acolo la sigur. OK. Cum să îl dau? Păi pe skype. Găsești firma, dai interviul și dacă îl iei, asta e. Și în ce limbă dau interviul? Păi în engleză! Care engleză? Că nu o știu! Și iar o luam de la capăt:)

Da, e adevărat. Cunosc oameni care s-au dus la muncă în Israel (în anii 90). Oameni care nu știau nici ebraica. Nici araba. Nici engleza. Nici franceza. Au muncit – nu stau să fac sondaje privind jobul – s-au descurcat. Cunosc oameni care s-au dus la muncă în Turcia. Aceeași situație. Și mai ales fiecare dintre noi are în familie rude care s-au dus la muncă în Italia, Spania, Germania sau Anglia. Oameni care la fel, nu știau niciuna din limbile respective. Și care chiar s-au descurcat. Intr-adevăr olandezii pun mai multe condiții și te descurci un pic mai greu. Observ mai ales din discuțiile pe care le găsesc pe grupuri de Facebook. Intreba un domn care locuia de 16 ani în Anglia, care sunt condițiile în Olanda. Toată lumea i-a spus să rămână acolo unde e. Să nu care cumva să se mute în Olanda. 

Trecuse un an de când EL tot încerca să mă convingă să merg în Olanda. Găsesc un blog al unei tipe care plecase în SUA cu Work and Travel. Da, cu work and travel nu pleci să lucrezi ca director la Google:) Work and Travel e în primul rând despre altceva și nu despre WORK. Dar cumva lucrezi altceva decât domeniul pe care îl înveți în România. Iar dacă mergi să lucrezi la un parc de distracții sau o bucătărie, ori curățenie prin hotel nu înseamnă că asta te întorci să faci în România. Așa că am zis…hai să încerc ceva în acest gen în Olanda. Părea interesant pentru câteva luni. Apoi, încerca EL să mă convingă, pot găsi alt job și cu siguranță aș învăța și engleza. Iar după un an, m-aș putea înscrie la facultate acolo. Da, m-a încântat extrem de mult varianta asta 🙂 Știu că am 29 de ani și nu 19 🙂 dar deseori sunt la fel ca la 19.

 L-am cunoscut, pe un grup de discuții pe Alex. Alex e în Olanda de câțiva ani și a plecat acolo fără să știe engleza. Acum are 2 joburi part time, știe engleza perfect, ia lecții de olandeză, merge la sală de 3 ori pe săptămână și are și bani de concediu 🙂 Sincer dacă aș avea de ales între cele 2 persoane – EL și Alex – care să mă ajute cu sfaturi etc, l-aș alege pe Alex. Pentru că una e să mergi în Amsterdam, știind engleza și să urmezi Doctoratul. Și alta să nu știi engleza, să ajungi acolo și să reușești. Din postura asta înțelegi altfel o femeie care nici ea nu știe engleza. Acum, e adevărat. Ca bărbat oriunde ai alte șanse. Ca bărbat poți lucra în depozite. In construcții. In abatoare. Posibilitățile sunt altele…

Aproape lunar mi-am pus o mică sumă din salariu deoparte. Ca să pot pleca în Olanda. Acum mă simt și prea bătrână:) și cu toate că m-am gândit la câtă lume pleacă de colo-colo fără să știe limba…a mai intervenit ceva.

Ioana, prietena mea s-a hotărât să își urmeze logodnicul în străinătate. Ioana știe engleză. Ba chiar a și lucrat în Manchester. Acum un an discutam și ne convingeam una pe alta că s-o găsi ceva și pentru noi. Până la urmă plecăm de jos și ne descurcăm noi. N-aveam pretenții. Poate ceva…la curățenie sau așa. Ghiciți ce. Nu și-a găsit job. 

Apoi Adriana. A plecat, la fel, în cuplu în Irlanda. Nici ei n-au plecat gândindu-se că-s câinii cu covrigi în coadă. După 2 luni s-au întors în România. 

Stau și mă gândesc că dacă ești cu iubitul tău și aveți același nivel (nu unul să fie vânzător și celălalt Doctor în Automatică) și nu merge, de ce ar merge când pleci singur?

Și fix când mă hotărâsem că nu e de mine o țară grea precum Olanda, pe un grup de discuții văd o doamnă care întreba dacă sunt ceva joburi în Olanda – la curățenie. O altă doamnă îi răspunde în engleză iar doamna din România îi scrie THELME. Il întreb pe EL ce crede că înseamnă cuvântul THELME. Iar el răspunde. TELEMEA??? Hmmm nu. THELME venea de la Tell me (in pm). Deci dacă oamenii își găsesc job în Olanda neștiind cum se scrie TELL ME înseamnă că și cei care știu cum se scrie au o șansă, nu?:)

 

Tu ce iti doresti pentru urmatorii 5 ani?

Am venit de la muncă nervoasă. Nu pentru că lucrez ceva greu. Nu pentru că am avut situații ciudate. Ci…așa. 

M-am despărțit de cel mai bun prieten. De cel mai bun prieten sau de un prieten în general nu te desparți. Te poți certa (dacă e un simplu prieten. Dacă e CEL MAI BUN nici măcar nu o să țină mult). Nu e foarte trist lucrul ăsta. Pentru că știu că acolo unde e și viața pe care o are îl face mai fericit decât o nebună râzând și urlănd în parc sau prin casă, sau care să arunce cu acadele în el sau cu pietre sau care să îi ia părul de pe mâini și să i-l smulgă pe ăla de pe picioare. Nebuna fiind eu. Așadar mă bucur că e fericit și știu că or să mai vină perioade și perioade:)

In rest sunt fericită 🙂 

După vreo oră și ceva de vorbit cu mama la telefon (căci 8 ore jumătate la muncă sunt prea puține) îmi mut calabalâcul (adică routerul și calculatorul) în altă cameră unde e mai răcoare și încep să verific ce mai e nou. Și dau de o postare a ei. EA (dânsa mai exact. Că nici n-am școala dânsei nici vârsta) povestește că a citit pe un alt blog un articol despre UNDE TE VEZI PESTE 5 ANI? Și la sfârșit ne întreabă și pe noi, noi unde ne vedem peste 5 ani. Păi să răspund aici zic.

Acum câțiva ani mi-am schimbat buletinul. Nu mai știu când. Parcă de 3 ani. Și îmi zic. O să fie valabil 10 ani. Așadar trebuie să arăt bine în poză (N-am mai văzut până acum om care să arate bine în poza de buletin). Cu buletinul ăsta mă mărit, cu ăsta fac copii, cu ăsta îi înscriu și la grădiniță, măcar să arăt tânără și frumoasă. Da, recunosc, glumeam. 🙂 Oricum arăt oribil în poza aia.

Dacă o întrebați pe doctorița mea ginecolog unde ar trebui să mă văd peste 5 ani, o să vă răspundă că aș face bine să îmi duc copilul de mânuță prin oraș. Doctorița mea este minunată. M-a ajutat foarte mult. Se numește dr Lara Andronescu și o recomand oricând, oricui. Este un doctor foarte bun, foarte ocupat iar în noiembrie anul trecut am intrat la consult la ora 22.40. Pentru că rămâne oricât este nevoie în clinică. 

Apoi a fost minunată când am văzut-o prima oară. Știu că purta o fustă luuungă și largă și un tricou cu Mickey Mouse. Asta la o înălțime de 1.60 și o greutate de maxim 50 de kg probabil 🙂 Iar comentariul meu a fost...In poză arătați altfel, dacă vă vedeam pe stradă nu știam că sunteți dumneavoastră. Comentariul dânsei (la gafa mea) a fost: In poza aia eram la o nuntă, arătam și eu altfel, eram aranjată. Eu am avut niște probleme cu, care m-am născut și de care am aflat foarte târziu așa că a fost mai complicat cu mine. Ideea e că mereu mă întreabă când o să am un copil. Iar eu mereu îi spun ba că nu îmi doresc, ba că nu am o relație, ba că EU NU VREAU BĂIAT. Și fiind 50% șanse să am băiat, mai bine nu mai rămân însărcinată:) E foarte dulce 🙂

Deci, repet. Doctorul ginecolog m-ar vedea lucrând ALTCEVA în primul rând și NEAPĂRAT având copil în al doilea.

Revenind la doamna care întreabă unde ne vedem peste 5 ani…are un blog. Foarte frumos. De fapt 2. Unul în engleză, unul în română. Le-am descoperit acum 2 ani. Și am citit postările pe rând – cap-coadă. Mi-am dorit să intru în discuție dar nu știam …ce discuție. Dumneaei își trăia viața unde și eu îmi doream să o trăiesc. Și așa a trecut primul an. In al doilea eram și mai motivată să îi calc pe urme. Pe blogul dânsei are o rubrică în care promovează blogurile altor români plecați prin lume. I-am scris. I-am spus că anul următor (2017) sper să mă pot muta în străinătate. Că o să îmi fac blog despre viața de „expat” 🙂 și m-aș bucura să îl citească și poate să îmi lase o părere scrisă. Ori, dacă mă ridic la standardele necesare să fac parte dintre românii din lista dânsei. Mi-a răspuns că îi face mare plăcere să adauge un blog nou listei.

Așadar suntem în august. Au trecut 8 luni iar eu sunt în București. Visez să mă mut la Cluj. Sau Sibiu. Sau să rămân în București. Imi doresc masterul de la ASE Cluj. Sau cel de la Sibiu la care m-am înscris și acum 3 ani. Și mai sunt și vreo 2 de la SNSPA. Ah și fostul master de Comerț (absolvit de însuși Mugur) transformat acum în Afaceri și Turism. 

Deci dacă anul trecut mă visam EXPAT cu blog de fițe iar acum sunt unde eram și acum un an și acum doi dar cu vise de 3 orașe și 6 mastere, ce să mai zic despre cum o să fiu peste 5 ani? 

Și totuși…peste 5 ani…

Mă văd în România. Poate la un moment dat prin anul 2 sau 3 o să plec, o să stau plecată 6 luni. Și o să mă descurc. Sau nu. Dar dacă plec promit să am blog. Apoi o să mă întorc. Cât să fiu aici peste cei 5 ani.

O să lucrez. Poate la o agenție de turism, cine știe.

Nu știu dacă o să fiu măritată. Cel mai probabil nu. Sunt dificilă. 🙂 Dar mi-ar plăcea un copil. Aici e o problemă. Copil vreau dar eu nu-s în stare să îmi port mie de grijă. Cum să am grijă de el? Și nu cred în căsătorie dar mi-ar plăcea ca EL să îmi fie prieten. Și să creștem împreună copilul ăla. (Anita – verișoara mea și Paula – mama ei mă vad cu siguranță peste 5 ani având o fetiță blondă pe nume Emma:) )

Mă văd mai slabă decât acum și cu o garderobă de tinerică. Ceva care să mă prindă – nu să pic în penibil. 

Și…cam ăsta e răspunsul întrebării unde mă văd. Acum să așteptăm timpul să treacă. Sunt curioasă. Cât de departe sunt de adevăr ?:)

 

Preferatele de la LIDL

Am fost duminică seară la Lidl. Să îmi iau câte ceva de mâncare sau…văd eu. Cam așa fac mereu. Merg în supermarketuri și îmi dau eu seama ce vreau să cumpăr. 

Am ales ce mi-a plăcut, am zâmbit mult iar când am ajuns la casă am realizat că erau cumpărăturile perfecte. Majoritatea produselor îmi amintea de câte un moment. 

Cerealele cu ciocolată de la Morning. E unul dintre produsele alimentare (puține de altfel) care îmi amintesc de Sibiu. Ceea ce mă miră e faptul că niciodată nu am știut unde se află fiecare cartier al orașului. Da, auzisem că unul e mai periculos, altul mai sărac, altul mai murdar și ce mai auzisem eu. Locuiam în centru și ăla nu cred că era niciun cartier 🙂 Destul de aproape de întoarcerea în…Muntenia, merg alături de colega mea la un LIDL. Aș ști să ajung și acum la el dar nu știu care era. Și merg și merg, am zis că nu mai ajung. La fel la întoarcere. De cum intrăm în magazin, colega mea se duce la standul cu cereale. Imi zice că-s bune iar eu îi zic că nu-mi plac cerealele. Ne continuăm cumpărăturile iar înainte de a pleca mi-am luat o cutie. Că doar n-oi muri dacă arunc degeaba 5 lei. Apoi diminețile le petreceam în bucătărie cu laptopul deschis și mâncam cerealele. Visam să cunosc oameni, să colind tot felul de locuri…:) iar cerealele astea mi-au ținut companie. Așadar le recomand. Sunt extreeeem de dulci. Au bucățele de ciocolată și stafide și costa în jur de 5 lei. Au vreo 4-5 sortimente. 

lidl

Brânza de la Frico. Păi nu mai e nevoie de niciun comentariu cu brânza de la Frico. E…despre Olanda. Imi place să o mănânc dimineață cu pâine și unt și roșie 🙂 Am luat variantele Edam și Gouda. Mai există una cu ambalaj albastru – pe aceeași o cumpărasem anul trecut înainte să plec în Olanda însă mi-a plăcut mai puțin. De asemenea mai obișnuiesc să îmi fac omletă. Pun felia de brânză în farfurie și apoi omleta – astfel se topește. Săptămâna trecută au avut o promoție. A fost fiecare la 5 lei – spre deosebire de 6-7 lei cât costă de obicei.

lidl1

Somonul. Era o melodie acum vreo 2 ani. O ironie la femeile întreținute care mănâncă somon fume. Nu consider că prețul de 10 lei este neapărat mare (Am aruncat de pomană cu o grămadă de bani în ultimele 3 săptămâni pe alte chestii și îmi vine să mă dau cu capul de toți pereții). Având în vedere că mănânc de 3 ori din el fie sub formă de sandvișuri fie alături de salată, parcă 3 lei nu e o sumă wow. In fine, somonul îmi amintește de Franța. Poate normal era să îmi amintească de Norvegia sau știu eu, altceva. Dar cum în Norvegia n-am fost, am mâncat și eu pe unde-am apucat. Așadar în Franța am mâncat o grămadă de somon. Din cel afumat dar cumpărat și bucată. Pe care o prăjeam (pur și simplu. Nu cu mălai sau cum se face la noi peștele prăjit) și la care adăugam buchețele de conopidă fiartă și lămâie. Delicios. Pe somonul de la LIDL am dat 10 sau 11 lei. La Carefour întotdeauna mi se pare că peștele ăsta are o culoare altfel față de cum consider eu normal.

Biscuiții cu ciocolată. Costă 3 lei și sunt 8 bucăți. Imi amintesc de Mariana. Mariana este o colegă de-a mea care e foarte drăguță. E acel gen de om care nu vrea să deranjeze niciodată pe nimeni, cu nimic. Care își cere scuze și pentru lucruri pentru care nu e nevoie și care vrea să ajute întotdeauna pe oricine. Fie el VIP sau nu 🙂 M-a întrebat într-o zi dacă vrea să gust unul și am luat. De obicei nu iau lucruri/dulciuri/mâncare atunci când sunt servită însă dânsa face lucrul acesta din atâta plăcere încât cred că și dacă nu mi-ar plăcea ceva tot m-aș servi 🙂

Așadar mi-au plăcut biscuiții foarte mult și vă recomand și vouă. Și aceștia există în 3 variante.

Fisticul. Nu știu dacă îmi amintește neapărat de ceva. Mă duce cu gândul la perioada în care zi de zi cumpăram cu mami fistic de la aprozar și mâncam ca doua veverițe ce suntem. Apoi fisticul mă duce cu gândul la California. La mare și soare, la Sillicon Valley, la programare (ok Silicon Valley ESTE despre programare), la concedii, la distracție. 

Și fisticul îl găsiți în 2 variante. 1. Prăjit și sărat. 2. Prăjit și nesărat. Punga costă 15 lei (250g) iar uneori îl găsiți și ofertă. 15 lei 300 g.

lidl2

Cam astea sunt produsele mele alimentare preferate de la Lidl. Sper că v-a plăcut postarea mea și să încercați și voi parte din ele.  

De asemenea, pentru fetele din București vreau să anunț că am descoperit un magazin foarte drăguț. Se află la intrarea în Galeriile Titan – adică la parterul showroomului eMag și se numește L arome. Este imediat la intrare pe partea stângă. Ce nu mi-a plăcut a fost că nu toate produsele aveau prețurile afișate (de fapt cred ca erau undeva dar nu le vedeam eu), așa că nu aș putea face o comparație la toate.

Pe laterale de jur împrejur au parfumuri. Apoi, pe două coloane au diverse produse în principal cosmetice. Acolo am văzut produse de la Seventeen, Revlon, Bourjois, Essence. Am văzut geluri de duș de la Victoria Secrets (nu am mai văzut în alte magazine până acum deși sigur se găsesc undeva). 

Tipii

La sfârșit de primăvară am avut câteva zile libere. M-am gândit ce aș putea face. Puteam să îmi îndeplinesc o dorință pe care o aveam de muuuulți mulți ani. Sau să merg la Andrei la Brașov, sau la Sibiu, sau la Timișoara. Asta spunea și profa mea preferată: să călătoresc. Cât mai mult. Profa se referea la străinătate dar …

Am ales Câmpina. Din foarte multe motive. Și chiar a fost destinația perfectă. Incepând cu trenul. In care am întâlnit un grup de indieni. Cărora li se explica faptul că pentru a ajunge la Sibiu, trebuie să coboare la Brașov și să se mute în oricare din primele 6 vagoane. Nașul le-a vorbit. N-au înțeles. Așa că le-a vorbit mai rar. Tot n-au înțeles. Eu mă uitam la ceilalți pasageri și niciunul nu le traducea și indienilor despre ce e vorba. Așa că, am apelat la engleza mea și le-am transmis eu. Am realizat cât de mișto e să ai un iubit din altă țară. Care să nu știe limba română. Invățați împreună. Pentru că vă iubiți. Și el îți explică de ce nu folosești corect un timp verbal și când îl folosești pe nu știu care. Iar tu faci același lucru. Și faceți greșeli și vă amuzați și râdeți împreună. Invățați împreună. Mătușa mea din Italia mi-a povestit ceva asemănător. Nici ea nu știa italiană dar a învățat de la Fausto, soțul ei:)

Deci am ajuns la Câmpina. De la povestea cu taică-mio, la cea cu bunică-mio (că amândoi au trăit mai mult sau mai puțin prin zonă), la faptul că eu nu-s cu iubi acolo, la live-uri în care nu se auzea vocea mea și arătam ca o dubioasă care vorbea și nu se auzea, la plimbări de zeci de km de colo colo, în fine.

Am ajuns la…mătușa mea. Adică e mătușa de a doua a maică-mii (o rudă, eu îi zic mătușă). Ii povestesc eu de fostul, îmi povestește și dânsa de-ale dânsei și văzându-mă că îmi doresc să fiu cu fostul acolo îmi propune un test. Incercăm testul și vedem la sfârșitul verii cum iese – îmi zice dânsa. Da, am fost de acord. Tocmai pentru că deși sunt acuzată că DRAMATIZEZ mereu, de fapt sunt opusul. Văd mereu lucrurile mai bune. (Asta m-a învățat Andrei. Acum 6 ani m-a întrebat de ce văd singurul lucru urât pe care l-a făcut dar nu le văd pe multele bune? Și de atunci m-am schimbat. 🙂 )

Seară de seară atât eu cât și mătușa trebuia să urmăm planul nostru. Nu l-am urmat mai mult de o săptpmână. Pentru că mi-am dat seama de diverse lucruri. Sunt o persoană foarte dificilă. Am luat lucrurile la analizat. Părțile bune: Păi au fost enorm de multe. De la pozele alea mișto pe care le vedeți pe facebook sau blog până la faptul că omul a ales să aibă mai puține zile alături de familie, ca să stea cu mine. Și multe multe altele. Apoi le-am luat pe cele urâte. Gestul urât de la mare și jignirea. Păi de fapt nu a fost vina lui. Il ținusem toată ziua în soare, noaptea mă băgam la somn la 20.30 (eram în COSTINEȘTI) și îl lăsam singur în cluburi. Apoi, ars de soare cum era l-am mai și mușcat. Normal că a reacționat urât din cauza mea. URÂT OBICEI SĂ MUȘC LUMEA!!

Apoi întoarcerea singură de la Constanța. Păi m-a întrebat dacă e ok să stea și cu ai lui la mare și să plec singură și i-am zis că….ok. Din nou a fost vina mea pentru că eu am fost cea care a spus OK. Apoi faptul că ai lui m-au invitat la masa în familie iar el a zis NU. Normal, nu mai eram împreună.

Ionuț, colegul de la muncă zice uneori Ulmanu, iar mănânci? Vezi că te părăsește iubitul dacă te îngrași! I-am dat replica spunând că iubitul chiar a făcut asta. Da, unul dintre motivele pentru care nu mai suntem împreună e și faptul că de la 58 de kg câte aveam când ne-am cunoscut, am ajuns să am 62. Clar, nu e un minus al lui faptul că are o problemă cu greutatea. E minusul meu. EU m-am îngrășat. (Are un corp atât de lucrat la sală și arată atât de bine încât mi se pare normal să își dorească același lucru la persoana de lângă el).

Alt motiv pentru care nu a mers a fost faptul că eu eram în România și el în Olanda. Mi-a spus că și-ar dori să fiu acolo și că mă ajută cu jobul și cazarea și toate cele. Mi-a fost rușine să îi zic că nu știu tocmai bine engleză. Eram la început și nah. Când i-am spus că nu știu, am promis să cheltui lunar câteva sute de lei ca să o învăț și să fim împreună. Nu aș putea locui cu cineva. Cu un EL. Nu sunt suficient de matură deși am 29 de ani. Dar ca și idee mi-a specificat că nu își dorește să locuiască cu mine. Pot sta în alt loc în Amsterdam sau în alt oraș chiar. Da…e ok. Adică înțeleg. Oricum minusul era al meu. Ăsta cu…orice! Ințelegeți. Te duci pentru iubitul tău în Olanda dar nu locuiești cu el. Perfect normal. Oricine ar face asta. 

************

Cam la astea și multe altele m-am gândit atunci, pe la mijlocul lui mai. Și am zis că nu așa îmi doresc o relație. Și mi-am amintit de o poveste de anul trecut.

Cel mai bun prieten se juca pe telefonul lui scump. A pierdut un joc pe care îl juca, s-a enervat și a trântit telefonul de gresie. Normal că s-a spart. E un telefon! E sticlă ecranul ăla. Și normal că s-a enervat și el. Orice om se enervează și aruncă cu un telefon de 2500 de lei când pierde un joc. Anul trecut l-am mușcat. Nu am mușcat absolut niciodată pe absolut nimeni atât de rău. Știți zona aia care se află de partea cealaltă a cotului? De unde asistentă îți ia sânge pentru analize? I-am smuls pielea cu dinții într-un mod în care nu credeam că pot. M-a lăsat în pace. Nu a trântit nimic, nu m-a jignit. S-a dus în balcon și nu a vorbit cu mine. L-am stresat cu întrebările. Nu mi-a răspuns la nimic. L-am lăsat în pace. Nu mi-a răspuns nimic. I-am spus că plec. Nu a spus nimic. După o oră ne scriam pe facebook. Glumeam. 

Eram acum aproape 2 ani. Fusesem în Militari. De acolo luasem cu o prietena un taxi până pe Colentina cred că îi zice străzii ăleia. Ea a coborât, eu am mai mers 500 m. Era miezul nopții și era frig. Persoana aia nu a apărut. Bani nu aveam la mine de taxi. Să stau până dimineața afară nu puteam. Să îi cer prietenei mele nu voiam iar baterie aproape nu aveam. Cu o singură liniuță la baterie am sunat-o și m-am împrumutat ca să ajung de la Colentina la Apărătorii Patriei. Am plâns mult de tot. Dar am primit un sms. In care mi se explica exact de ce lucrurile se întâmplaseră așa. Și le-am înțeles atunci. 

***************************

Tipul ok pentru mine nu există. Am crezut de 2 sau 3 ori că există. Nu e vorba că sunt toți niște fraieri care nu știu să o prețuiască pe prințesa Ana. 🙂 Da, repet, sunt foarte dificilă:)

 

Cand un vis devine realitate

In 2014 mă mutam la Sibiu. In aceeași vară am început un curs de travel blogging. Primul modul l-am început când încă eram acasă. Al doilea l-am primit la Sibiu. La Sibiu am stat într-o căsuță (o cameră dintr-o căsuță) la 10 minute de mers pe jos de centru, exact lângă Facultatea de Științe. Pe vremea aia visam la Franța și la regiunile viticole (din Franța și …Oltenia). Și visam la blogul meu. Spuneam la acea vreme că există o singură persoană care știe ce îmi doresc să exprime BLOGUL. Știe ce temă să aleagă, ce culori, ce nume…știa totul! Era un om căruia îi plăcea programarea (pentru mine programare era tot aia cu web designul) și era un fel de ANA la MASCULIN. Adică tot ce îmi plăcea mie îi plăcea și lui. (Aproape tot:) ) Un om pe care îmi dorisem enorm să îl cunosc dar care din…fair play – cum spunea el – nu avea de gând să mă cunoască. Și atunci mi-am dat seama: nu era nevoie să ne cunoaștem. Era suficient BLOGUL! 

Ah, și omul în cauză (aveam să aflu un an mai târziu) asculta și muzică populară. Pe lângă David Guetta, Imagine Dragons, Supertramp ori Coldplay. Dansa hore și sârbe, chiuia și povestea, ca să-l citez că – Mă dusei la Piață și acolo văzui acel soi de roșii care mă făcu să exclam ăsta-i soi de Oltenia! Și mâncai până nu mai putui! (Ok, omul n-a zis niciodată asta. Dar cam așa s-ar  traduce modul în care vorbește). Omul văzuse în viața lui de multe multe ori OLTUL. Și Valea Oltului – partea aia spectaculoasă din nordul județului Argeș.

Dar, pentru primul articol pe care aveam să îl scriu și care avea să fie un adevărat wow aveam de ales un subiect. Subiect care se potrivea cu web designerul blogului meu. Domeniul viticol…ăla al cărui nume e identic cu al unuia dintre cei mai importanți și cunoscuți oameni nepolitici din România. (App, știați că Mugur Isărescu este cel mai longeviv șef de bancă centrală DIN LUME??? – zic și eu așa, ca fapt divers)

Deci subiectul wow îl găsisem. Cursul de blogging îl urmam. Doar că s-au întâmplat 2 lucruri: 1. am realizat că blogul de turism nu e de mine. Postările gen viață personală strângeau mai multe vizualizări și aprecieri 2. Domeniul viticol respectiv. Nu scrisese nimeni despre el nu pentru că nu auzise de el. Nu pentru că drumul până acolo era oribil. Nu scrisese nimeni și nu făcuse nimeni o știre pentru că…e IMPOSIBIL SĂ ÎL VIZITEZI. Există o pază serioasă. Iar gurile rele spun că nimeni, nu a reușit în 4 ani să se cazeze acolo. Căci proprietarii o țin pentru prieteni. 

Cât privește blogul și pe ăsta l-am făcut singură. 

Apoi, de la an la an turismul viticol românesc a crescut cât alte forme de turism în 10 ani. Am citit la surorile călătoare postare despre ce voiam să scriu și eu acum câțiva ani doar că lucrurile mi se păreau puțin complicate. TREN DIRECT nu e (bine că nu. Altfel cine știu cum îmi trecea prin cap să merg cu vreun prăpădit de tren care mă făcea să leșin de cald. Totuși dacă pleca vreunul pe la ora 2 noaptea din București zău că nu mă supăram). AUTOBUZ – faci o groază de ore până acolo. Și dacă ajungi în Oltenia la 10.00-11.00 păi deja pierzi mult din zi. Rămâi peste noapte. UNDE? Pensiunile care există au prețuri destul de mari. Ca să nu mai zic de vița de vie și conacele de pe balconul cărora vezi minunatul Olt. Nu-s fix în mijlocul orașului ori în autogară ca să poți cobori din autobuz și să zici wow ce privește minunată! Ce super e OLTUL!

 Ah și ultimul lucru, cel  mai important probabil. Nu te duci tu așa, pentru că ești Ana Ulmanu, să îi rogi pe oameni, pe la poartă și îți deschidă pentru a vizita crama, podgoria sau mai știu eu ce. 

Și, cu aceste multe minusuri am zis că nu știe Drăgășaniul cine e Ana Ulmanu (ok, de fapt știe Sorin și Vali și Anitza și tipul care era student la Arhitectură cu prietena lui și tipul care lucra la Service – ăștia știu personal cine e Ana Ulmanu. Și mai ales Cristina. Care nu mă știe personal dar, e născută pe 8 decembrie. Ca mine. Și ne place amândurora Drăgășaniul. Și Sibiul:) ) Ok, Drăgășaniul nu mă știe așa că mi-am permis să trimit ceva emailuri către anumite afaceri viticole. Cu pensiuni, crame, podgorie. Așa, să întreb dacă există vreo posibilitate să vin de una singură să vizitez.

Am primit și răspuns. Așa că…dacă am plecat eu singură la 23 de ani la Rouen, Franța, de ce n-aș pleca singură la Drăgășani? Da, a fost un vis al meu. Iar acum e realitate 🙂 

 

Unde mancam burgeri ca in HIMYM?

Primul gând avut când am ajuns în PUB a fost PARCĂ SUNT ÎN HOW I MET YOUR MOTHER!

Pentru cei care nu  au auzit de acest serial, dar și pentru cei care doresc să înceapă să urmărească un serial nevăzut până acum, o să vă spun că How I Met Your Mother este un serial ce a fost filmat pe parcursul a 9 ani de zile și a avut tot cam atâtea sezoane. Este despre un grup de prieteni (probabil un fel de FRIENDS dar pe acela nu l-am văzut) și întâmplările prin care trec. 

De fapt Ted, unul dintre personajele principale, naratorul, încearcă să le povestească celor mici (copiilor săi) cum a cunoscut-o pe nimeni alta decât…pe mama lor. Numai că povestea nu se rezumă la un episod, nici la un sezon ci la nouă! Căci ușor-ușor Ted povestește despre toată tinerețea lui petrecută alături de prieteni. Prieteni pe care cei mai des îi cheamă la un pahar de bere în pubul de la primul nivel al blocului în care locuiește. Ce-i drept acolo nu mănâncă nimeni burgeri dar este locul principal al serialului iar cel care urmărește episod după episod parcă se simte ca personaj principal al locului.

Când am ajuns pentru prima oară în Old Brick Pub am comentat: Wow. Parcă sunt în How I Met Your Mother! Pub-ul este situat pe strada Teiul Doamnei nr 35 și cele 3 rute pentru a ajunge acolo folosite de mine sunt:

Fie de la Pipera, fie tramvaiul 16 fie 36 până la stația de la Teiul Doamnei, apoi maxim 5 minute de mers pe jos pe Teiul Doamnei

Fie de la Dorobanți cu 282 până la Facultatea de Construcții (sunt destul de multe stații), apoi aceleași maxim 5 minute de mers pe jos pe Teiul Doamnei

Fie până la metrou la Obor, apoi până la intersecția cu Teiul Doamnei și drept înainte. Drumul acesta, pe jos, de la Obor se parcurge în aproximativ 20 de minute.

Au fost perioade în care am tot frecventat acea zonă și probabil atmosfera de HIMYM mi-a dat-o și faptul că era suficient să traversez strada și să ajung la PUB (la fel ca Ted care era suficient să coboare scările:) ). La primele vizite m-am mulțumit să comand limonadă și recunosc că acolo nu se zgârcește lumea cu zahărul :))). Indiferent de locul în care am fost specificam să fie cu mai mult zahăr, ulterior mai ceream fie o dată fie chiar de 2…pliculețe de zahăr. Aici a fost suficient să specific să fie mai dulce și când am simțit cât de dulce e m-am gândit că o să îmi urce atât de mult glicemia încât o să fiu luată cu salvarea (deci: NU SPECIFICAȚI SĂ FIE MAI DULCE:) )

După limonadă, ulterior am ajuns să comand și burger. Prețul este în jur de 25 de lei pentru un burger de 400 g. Nu știu să îmi dau cu părerea dacă este sau nu un preț mare. Nu știu care este prețul în alte locuri și nu știu nici care este gustul în altă parte. La OLD BRICK PUB am auzit în schimb de la prieteni că sunt niște burgeri foarte buni care își merită prețul. Așa că…vă sfătuiesc să faceți o vizită pe acolo.

Burgerul l-am mâncat acum vreo lună și cu toate că rămăsese să mă văd cu cineva la terasă, am preferat să cobor la subsol. După ce mi-a fost adusă mâncarea a înțeles și de ce. Nu îmi era confortabil să mănânc din ditamai burgerul și am preferat un loc retras în care să nu fiu văzută decât de oameni…de încredere:)

Tot acolo am comandat și un Sex On The Beach pe care am plătit în jur de 14 lei. Nu consum alcool și singurele băuturi pe bază de alcool le-am băut – unul în Timișoara și unul în Sibiu al treilea fiind la cei de pe Teiul Doamnei. A fost delicios iar votca s-a simțit foarte puțin. Mie mi-au plăcut mult cartofii care însoțesc hamburgerul și sosurile. 

Această prezentare necesită JavaScript.

Au și livrare pe o distanță de 5 km pentru o comandă minimă de 50 de lei. Cât privește localul, acesta este mare, aerisit, răcoros în zilele caniculare de vară. 

abrick2abrick1abrick

Cine e EL?

Cât timp am stat acasă (adică în jur de 36 de ore) au fost ceva persoane care m-au întrebat cine e EL. Și cam toate s-au referit la tipul de pe blog, despre care citiseră. Eu mă înroșeam și mă ascundeam LA PROPRIU după…mama. Așa reacționez eu când aflu că cineva îmi citește blogul. Ok, înțeleg când e vorba despre colegele de la muncă sau Corina de la primul job care se minuna zi de zi de băiatul nu știu care despre care îi povesteam.

In weekendul acesta am fost întrebată de mai multe ori fie cine e băiatul despre care povestesc frumos pe blog, fie dacă l-am adus și pe tipul despre care scriu pe blog. 

Așadar: CINE E EL? E cel mai bun prieten. De-a lungul timpului am apelat de multe ori la el. Imi place că mă cunoaște bine. Și știe că am multe părți mișto. Știe când mint și când nu. Pur și simplu ȘTIE. 

Știu că naivii sunt singurii care ar spune că există prietenie între un bărbat și o femeie. Noi suntem exemplul perfect că există prietenie fără sex între o femeie și un bărbat 🙂

CINE NU E? Nu e iubitul meu. E adevărat că mă răsfață, că mă înțelege, că îmi permit să mă afișez în orice mod în fața lui (și el își permite aceleași lucruri:)) ) dar nu avem o relație. 

UNDE L-AM GĂSIT? Pe Facebook! Aveam nevoie de răspunsul unei întrebări de cultură generală (mda, am ceva cultură generală dar când vine vorba de fizică, greu rău pentru mine). M-am uitat prin lista de prieteni și-am zis ĂSTA ARATĂ A OM DEȘTEPT, TREBUIE SĂ ȘTIE. In viața reală l-am găsit vis-a-vis de casa mea. Cam la 2 ore după partea cu fizica. Eu mă plictiseam, el se plictisea, era vară, era cald și am zis de ce să nu ne cunoaștem și să ne plimbăm cu mașina (da, deja toată lumea știe: E CEL MAI BUN ȘOFER). Deci nu, n-am venit în București și l-am găsit pe aici. 

Are o relație? Nu. Dar e foarte mișto. Din punctul meu de vedere e mai mișto în calitate de prieten și nu de relație. E un tip pretențios dar extrem de bun. Ca să îl descriu folosind cuvintele unui coleg de-al lui de muncă: E DITAMAI…(funcția lui) adică e foarte bun în domeniul lui, e foarte prietenos, e mișto 🙂

Cum a fost relația mea cu el de-a lungul timpului? De la oribilă până la cele mai frumoase și sincere zâmbete. 

Dacă am fost îndrăgostită? Clar, DA! A existat o perioadă din asta 🙂 Până la urmă odată ce e genul meu e normal că mi-a și plăcut. Doar că timpul, experiența și lucrurile petrecute anii trecuți m-au făcut să realizez și mai mult calitățile pe care le are. 

Pe final o să spun că mamei nu o să îi placă postarea. Ba chiar o să îi displacă și mai mult decât anterioara.

Iar lui…el e în stare să nu mai stea cu mine să căutam un tatuaj pe care să mi-l fac. E în stare să nu mai vorbească vreo câteva luni cu mine. Dar…spre norocul meu, sper să nu îmi citească postarea :p

 

Cativa oameni din oras

Pentru că e ziua surorii mele şi nu de 2 ori în viaţă împlineşte jumătate de secol şi pentru că a fost şi ziua oraşului, am decis ca în acest weekend să vin acasă.

In general vin cam o dată la 2 luni şi de fiecare dată încerc să îmi amintesc cum era posibil să stau NUMAI în oraş şi să nu mă plictisesc iar acum, când ajung vinerea seară şi plec duminica să mă plictisesc îngrozitor.

Eh, de această dată a fost mai diferit. Iar locurile şi oamenii întâlniţi mi-au amintit câteva lucruri „din copilarie”.

Ei sunt Cristi, domnul cu educaţia, profa de română, Cristi (băiatul cu pokerul:) ), Ciprian, sfatul de la doamna A şi tipul de pe Dr Ştefănescu.

  1. CRISTI. Cristi e unchiul meu. Sau vărul. Acum 4 ani aveam să realizez că nu e rudă cu mine. Soră-mea mi-a zis CRISTI nu e rudă cu Sorin. Toată rudele din familia lui Sorin mi-au zis CRISTI NU E RUDĂ CU NOI! Mama mi-a zis că nu, Cristi nu e rudă cu SORIN. Aşa deci. In primii 25 de ani am fost sigură că suntem rude. Poate pentru că îl vedeam zilnic (lucra vis-a-vis de mine) şi ţin minte că atunci când şi-a luat maşină eram impresionată că are ca şi număr de înmatriculare numele soţiei – mi s-a părut foarte mişto. Trecea cu maşina îl salutam. Mă saluta şi el. Zâmbeam. Zâmbea şi el. Pe la 25 de  ani m-am dus în Italia şi încep să zic cât de mişto e Cristi. Dar, chiar. E verişorul vostru primar sau mai îndepărtat? Mătuşile şi tatăl meu s-au uitat şi mi-au zis CRISTI NU E RUDĂ CU NOI! Suntem vecini! Am fost sigură că făceau glume cu mine. Apoi am realizat că nu. Da, Cristi e foarte mişto şi îi mulţumesc pentru cât de drăguţ e de fiecare dată când mă vede:) Şi felicitări pentru funcţia actuală 🙂
  2. Domnul cu educaţia m-a surprins cu un gest făcut ieri. Merg după amiază în parc. Recunosc că m-am dus pentru că speram să îl întâlnesc şi să îi transmit anumite lucruri. Mă aşez pe o bancă lângă zidul de la parc (în partea exterioară a parcului) şi mă uit în stânga, în dreapta, în faţă. In faţă, dincolo de lanţurile şi nebuniile pentru copii, lângă garduleţul viu, 3 băieţi. Probabil în clasele de sfârşit de liceu. Domnul cu educaţia opreşte maşina vis-a-vis de parc. Pare că o să treacă prin dreapta mea, mă uit în telefon să nu am ruj roşu pe dinţi şi aştept. In ultimul moment omul se răzgândeşte şi se duce la cei 3 băieţi. Zâmbeşte. Dă mâna cu ei (ah, se cunosc, zic). Eu cu ochii cât cepele să văd mai departe. Domnul ia o plasă de pe gardul viu (tocmai fusese lăsată acolo când eu îmi verificam rujul de pe buze) şi o întinde tânărului. Care o ia şi o duce la coş. 🙂 Cel mai probabil am rămas cu gura căscată. Felicitări:) Ulterior am şi discutat cu domnul în cauză însă nu pe această temă. 🙂 Şi mi-a spus că a văzut ultimele poze postate. E foarte drăguţ.
  3. Profa de română. Mi-au plăcut toţi profii mei de română. De la femei puternice până la femei sensibile (asta neînsemnând că cele puternice nu-s şi sensibile). In generală am avut 3 profesori. De la profa care a fost un model pentru mine şi de la care mi-am dorit să învăţ rusă (are dublă specialitate. Şi oricât de grea e rusa de la o profă ca dânsa cred că avea succes în a învăţa), la doamna care mi-a predat un semestru (fiind în rest învăţătoare) şi care m-a cucerit de la prima compunere pe care ne-a dat-o ca şi lucrare de control (cred ca ne-a zis să povestim o întâmplare petrecută la o oră de la şcoală. Am ales la acea vreme o întâmplare petrecută la ora soţului dânsei. Şi am scris-o foarte frumos:) ) sau, profa de la sfârşit de generală. Bunica profei era doamna care avea iepuri în curte. PE strada cu grădina noastră. Iar eu mereu mă opream să mă uit cum mănâncă iepurii iarbă. Profa are un păr maxim de creţ 🙂 şi cred că pe parcursul anilor ce trec e genul care devine şi mai frumoasă:) Pe vremea şcolii mele generale era foarte tânără şi era foarte cool. Dincolo de exigenţă. Fiind apropiată de vârsta noastră ne înţelegeam bine. Nu avea o problemă cu a ţipa 🙂 şi a fost prima personă pe care am văzut-o purtând inel pe degetul mare de la mână:) Era energică, razna (într-un mod foarte drăguţ) şi o plăceau chiar şi colegii care aveau o problemă cu toţi ceilalţi profesori. Apoi…mi-au plăcut toţi profesorii de română. Proful de latină, franceză (engleză, italiană, spaniolă, germană…etc etc, română), doamna micuţă şi cu ochelari pe care nu mai ştiu cum o cheamă. Profesoarele din liceu inclusiv doamna noastră. Profesoara care e verişoara mea şi e cu un an mai mare decât mine. Da, predă engleză la grădiniţă particulară dar dragostea ei e şi româna. Şi e o tipă minunată. DAR: EXISTĂ O MARE EXCEPŢIE. Am petrecut cu ea aproape două săptămâni. Indiferent cine mă judecă şi indiferent ce gândeşte nu mă interesează. Un lucru pe care îl ştie MAMA şi OANA şi pe care îl aflaţi toţi este că după o postare urâtă la adresa tatălui meu, postare care a impresionat pe foarte multă lume, inclusiv pe oamenii pe care ERAM SIGURĂ că nu i-ar mişca nimic, m-a sunat să îmi ureze LA MULŢI ANI! NU I-AM RĂSPUNS. Şi nici nu l-am sunat de ziua lui să îi urez. Tocmai pentru că mi-a părut rău. Dar clar, ştiu că EL ŞTIE că sunt născută pe 8 decembrie. Pe lângă povestea cu telefonul a fost una şi mai şi. Venisem în martie acasă şi merg la supermarketul de la noi din oraş. Când să intru în magazin dau cu nasul de el. El la rând la casă, eu la intrare. Habar n.am dacă m-a văzut dar mi-a fost atât de ruşine de el încât am luat-o la fugă afară din magazin. A fost alegerea şi decizia mea! Nu cea mai potrivită dar alegerea de moment. Şi, pentru că vor ajunge anumite informaţii din postarea asta şi la urechile lui ţin să afle că anul trecut mi-am dorit foarte mult ca prietenul meu de pe vremea aia să îl cunoască. După ce Vlad a cunoscut-o pe Oana a zis că e incredibil cât de mult pot semăna cu ea. Deloc fizic dar caractere identice. I-am spus atunci că dacă l-ar cunoaşte pe Sorin ar rămâne surprins cât de mult poate avea un copil CARACTERUL IDENTIC al mamei şi fizicul izbitor al tatălui 🙂 Şi trecând de această imensă paranteză o să spun că în multitudinea de profesori de română minunaţi pe care îi cunosc există EXCEPŢIA – ca în orice altceva. O profesoară de română bine pregătită (sau nu. N-a fost profesoara mea deci nu pun la îndoială calităţile psihopedagogice) dar cu un caracter greu de exprimat în cuvinte. După ce a încercat 2 săptămâni să mă învenineze cu răutăţile ei, după ce s-a luat de fizicul meu şi după ce mi-a povestit despre viaţa sexuală pe care o are cu soţul, întâmplarea a făcut ca în staţia de autobuz să ne întâlnim cu profa mea din clasa a VIIIa şi cu această doamnă care pentru mine rămâne o excepţie. Profa mea începe. Vai, Ana, la fel de frumoasă ca întotdeauna. Şi ai fost un elev atât de bun! Când m-am uitat pe jos, cuiva îi picase faţa. Bravo, Profa! Revenind la seara de ieri, mi-a făcut mare plăcere să o revăd pe profa de română. Ah, şi uitasem să zic un lucru despre Cristi. Eram tot în Italia când am aflat despre o alegere făcută de el acum 25 de ani probabil. Ce să zic? RESPECT! Am descoperit o  alegere din tinereţea ta care m-a bucurat mult.
  4. Cristi băiatul cu pokerul. Tot plimbându-mă prin oraş, ajungând în dreptul casei lui mă uit lung pe balcon. El acolo. Mă salută şi îl salut şi eu. Cu un BUNĂ rostit atât  de tare încât s-a auzit probabil de la blocuri:) O oră mai târziu povestindu-i mamei că l-am salutat pe Cristi mi-a zis că a avut o problemă de sănătate. Şi zic…aaaa ce trist. Ne oprim la el la poartă să îl întrebam cum se simte. Când am trecut iar pe la poartă, nu mai era acolo. Sper că e ok 🙂 Iar legat de poker. Îl numesc băiatul cu pokerul pentru că acum mulţi ani am petrecut un 1 mai cu niscaiva prietene pe deal. Pe acelaşi deal unde l-am întâlnit pe Cristi cu prietenii lui. Iar Cristi şi Ciprian (despre care voi scrie mai jos) aveau nişte corpuri. Hmmm…într-un mare fel. Cred că era mai degrabă 8 martie pentru noi decât 1 mai 🙂 Apoi am ieşit în altă zi la stadion. Noi, fetele, şi ei. Ne-a prins ploaia iar eu locuind în apropiere i-am cazat pe toţi. Le-am dat geci, pături, pantaloni ;)) şi am jucat poker. AU JUCAT POKER. Eu am zis că nu vreau să învăţ. Dar Cristi, Cristi ştie  că eu voiam să învăţ de la un tip super şmecher :p
  5. Ciprian. Cristi poate să creadă că Ciprian e tipul super şmecher cu pokerul. Nu. Ciprian e celălalt tip cu un corp wow de pe deal. Ajungând acasă vineri seară m-a întrebat pe facebook CE FACI PISY? Pisi? Hmmm da, eu le zic PISI amicilor mei care nu iubesc pisicile (cum să existe oameni care nu iubesc pisicile? Şi eu tot asta mă întreb. Dar îi şi cunosc. Nu, nu le urăsc. Nu le bat dar…nu le iubesc) iar porecla dată de fostul meu era PISI dar Ciprian nu ştia de PISI:) Trecând seara de vineri, ieri îl văd în faţa locului lui de muncă. Ii zic mamei: Uite, nu m-a văzut Ciprian. Apoi îl văd la volan făcându-mi cu mâna. Ieeeeeeei! M-a văzut!
  6. Doamna A se bucură mult când mă vede prin oraş. Şi de fiecare dată mă întreabă de ce vin atât de rar. Apoi mă întreabă de prieten. Mă înroşesc şi spun că nu am. Imi dă ca sfat să mă uit la pieptul lui. (Şi încep să mă gândesc la Ciprian. Şi la Cristi) Apoi adaugă. Să aibă în buzunarul de la piept cât mai mare teancul de bani. Eu mă ruşinez. Continuă. Caracterul nu e întotdeauna ce pare să fie. Şi oricum nu o să îţi dai seama de caracter decât după mulţi, mulţi ani. Partea asta e ca o loterie. Măcar bani să aibă. Da, doamna glumise. Iar eu, eu n-aş face niciodată asta.
  7. Tipul de pe Dr. Ştefănescu. Asta e o stradă de la noi din oraş. Dr.Ştefănescu nu tipul de pe dr. Stefănescu:) E un om care nu o să spun că mi-a plăcut. Hmmm ba da, mi-a plăcut dar nu am fost îndrăgostită de el. Mi-am dorit timp de câţiva ani să îl cunosc. Mi se părea că viaţa lui e ATÂÂÂT de cool! Când am descoperit ce viaţă are am realizat că nu m-am înselat. Ca şi fizic, atitudine, experienţă era total opus faţă de cum e GENUL MEU. Un tip matur cu un fizic de adolescent şi care m-a făcut să realizez că era omul care era datorită EXPERIENŢEI. Am realizat că felul în care trăise până la acel moment îl făcea să fie omul care era atunci. Uneori obişnuia să spună că m-aş potrivi perfect cu vecinul lui de etaj. Tipul care stătea în acelaşi bloc la etajul 1. Când am plecat ultima oră de la tipul de pe dr. Ştefănescu i-am zis. Orice tipă şi-ar dori un iubit ca tine. Eu sunt îndrăgostită de celălalt tip de la etajul 1 (sau, mai nou, etajul 8:) ) Probabil voia să mă trosnească dar îmi spusese odată, demult, că el nu dă în femei.

 

Eu unde ma mut?

Dacă aș alege un lucru care îmi lipsește și pe care îl aveam acum câțiva ani, acela ar fi Sibiul. La Sibiu am fost atât de fericită și am trăit și visat atât de frumos cum nu își poate imagina cineva. Știți toate lucrurile alea frumoase care se spun despre acel oraș? Așa e! Cum se spune!

La acea vreme, când am locuit acolo, îmi plăcea să spun că dacă el, sibianul șef 🙂 se mută în centrul Bucureștiului, mă mut și eu. Și ne-am mutat amândoi. El la Cotroceni, eu în Berceni :)))

In aproape 3 ani de București am fost foarte fericită. Mi-am făcut prieteni, am făcut tot felul de nebunii, m-am apropiat de unii oameni cum nu credeam că o să o fac vreodată și le-am cunoscut alte laturi. Am plâns, m-am bucurat, am râs, m-am plimbat, am făcut foarte multe lucruri frumoase și emoționante în București. M-am simțit iubită, îndrăgită, răsfățată. In jumătate din timp am avut un job la care am câștigat suficient de bine încât să nu duc lipsă de nimic și am avut un salariu care m-a ajutat să îmi cumpăr tot felul de lucruri. Am muncit mult și am câștigat suficient 🙂 

iohanis

Lăsându-l pe politicanul meu preferat de-oparte (ăla pe care l-am urmărit o grămadă ca să îl prind în poză:) ) a mai fost băiatul de la ȘTEFĂNEȘTI. Acum 3 veri eram la Sibiu și speram să se întoarcă din Thailanda și să ne cunoaștem la Sibiu. Imi dorisem dinainte de a avea orașul statutul de Capitală Culturală să locuiesc acolo însă Costi mă convinsese cu adevărat să mă îmi urmez visul. Costi crescuse undeva în Vâlcea. Apoi urmase liceul la București, facultatea în Germania și Anglia, se mutase înapoi în Timișoara, apoi în Sibiu și acum în Thailanda. Da, era programator și își permitea să lucreze și de pe un vârf de munte iar când zăpada are 2 m. Trăia cum își dorea și am zis că și eu pot. La 1 iunie m-am hotărât să mă mut în Sibiu și pe 5 iulie plecam spre Transilvania. 🙂

Nu l-am cunoscut acolo. Nu în anul acela. L-am cunoscut la Ștefănești vara următoare. De ce m-am mutat înapoi acasă dintr-un loc atât de minunat precum Sibiul? Era frig. Din orice punct de vedere. Casa-garsonieră în care locuiam deși îmi oferea multe, nu era izolată. Și era august și ger. Odată cu sosirea lui septembrie îmi era și mai frig. Trebuia să mă mut de acolo. Dar îmi era greu să o iau de la capăt și să caut chirie. Jobul. Deși am cunoscut oameni minunați acolo, zi de zi îmi venea să mă dau cu capul de toți  pereții. Poate pentru că era primul job sau nu știu de ce, mi-a fost foarte greu. Team leaderul mi-a spus să mai aștept puțin pentru că mă voi obișnui. Nu părea că se va întâmpla vreodată asta. Așa că mi-am depus preavizul. Și am așteptat așa 20 de zile lucrătoare. Era septembrie, renunțasem la chirie, colega mea își căuta altă colegă și am realizat că încep să mă obișnuiesc la acel job. Ba mai mult, găsisem un alt job care eram sigură că îmi va plăcea cu adevărat. Dar am crezut că e prea târziu să mai rămân. 

Apoi erau oameni de acasă de care îmi era dor. De la mine din oraș sau din orașe apropiate. Voiam să mă apropii mai mult de ele și nu o puteam face de la Sibiu. Știam că a mă întoarce pentru ele este o nebunie. Și am crezut mult timp lucrul ăsta. Până am descoperit că nu era nicio nebunie. 🙂 Până am realizat că am făcut o alegere bună să mă întorc. 🙂

Intoarsă în București, acum 2 ani l-am cunoscut pe tipul de care ziceam. Pe Costi. Care a trăit de la Drăgășani în toată România, în toată Europa și toată Asia.

A fost acum 2 ani și uneori mă mai gândesc la Sibiu. Dar sunt și aici foarte fericită. Vara trecută mi-am petrecut 2 zile din concediu în Sibiu. Era la fel. Același tren care te duce din Brașov până la Sibiu. Aceeași gară, aceiași oameni drăguți și aceiași oameni șui 🙂 Aceiași oameni care spun ORA DOI și nu ORA DOUĂ, același cer albastru și aceleași străduțe și terase. Aceeași piață. Și comentariul LUI: Nu te potrivești cu Bucureștiul. Te potrivești cu Sibiul 🙂 

Am schimbat și la București vreo 3 joburi. Clar cel mai bun ultimul. Unde am cunoscut-o și pe ea, fata din Ștefănești. Același Ștefănești din Argeș. Mi-a povestit astăzi despre Cluj. Despre cum avea lumea ei de basm, despre orele de călărie, despre orele de sală, despre lucrurile și oamenii care îi plăceau. Și mi-am amintit și eu câteva lucruri:

Mi-am amintit Piața Cibin – un fel de piața Obor. De unde luam oricând tot felul de lucruri. De la fructe, legume, ori brânză de Sibiu și unde pozam iepurii, hamsterii sau ce se mai vindea.

Mi-am amintit de casa în care am stat cu chirie. Era exact lângă clădirea Facultății de Științe (așa se numea Facultatea asta care însuma specialitățile de Matematică, Informatică, Chimie. Nebunii care îmi displac dar care abundă în tipi drăguți și tocilari)

Mi-a amintit de fabrica Scandia și cum mergeam eu să cumpăr Pate. Da, era puțin mai scump decât în magazine, dar în niciun alt oraș nu mai luai pateul de la sursă direct 🙂

Mi-a amintit de fiecare weekend când în Piața Mare erau spectacole, concursuri sau festivalul organizate.

Mi-a amintit de curtea Pieței Huet (cred) și de Vinerea Verde când se organiza târgul de produse bio.

Mi-a amintit de Rășinari…

…și de Păltiniș.

Mi-a amintit de magazinele cu produse nemțești…

…și de Music Pub – pubul meu preferat.

Mi-a amintit de coada de la gogoșile de pe Bălcescu, de unde cumpăram gogoși cu 3 lei care aveau atâta ciocolată de te murdăreai cu totul.

Mi-a amintit de turnuri și biserici înalte.

Mi-a amintit de Muzeul ASTRA.

Mi-a amintit de Sibiul Vesel. Proiectul și oamenii care făceau parte din el.

Mi-a amintit cât de mult am căutat – timp de o săptămână terasa No6 de pe strada Prahovei.

Mi-a amintit de mallul făcut cu cap – la ieșire din oraș.

Mi-a amintit cum visam la ședințe foto pe Valea Oltului.

Mi-a amintit cât de aproape stăteam de centru. Și de parc. Și cam de orice.

Mi-a amintit că nu o sufeream pe vecina noastră care la acea vreme avea peste 90 de ani și căreia i-am promis că o să îi scriu. Anul trecut am trecut prin zonă și i-am spus LUI: Uite, vezi, aici stăteam eu. Și în partea asta din față stătea o femeie pe care nu o prea plăceam. Dar mi-e dor de ea. O mai trăi?

Mi-a amintit de second handuri.

Mi-a amintit de fiecare drum pe care îl făceam. 

Și de faptul că eram foarte fericită acolo 🙂

Mi-a amintit de băile la lacurile de la Ocna Sibiului

Și de tot felul de magazine descoperite pe tot felul de străzi întortocheate.

Și de faptul că o glugă poate să fie un bun marsupiu pentru pisici.

mmarsupiu

Pozele următoare sunt făcute de el și nu au voie să fie furate:))