Despre alegeri…

Azi avem și muzică 🙂

Tot timpul am ales. Libertatea și mai ales libertatea de a alege este unul din cele mai frumoase lucruri pe care le avem. 

Când eram mică împreună cu vecinele mele stăteam la poartă (da, are și statul la curte beneficiile lui:) ) și alegeam mașini. Dacă eram 2 alegeam care mașini sunt ale mele. Cele care urcă sau cele care coboară? Și apoi dădeam câte o notă fiecăreia dintre mașini. Dacă eram 3 (mai multe nu eram niciodată:) ) grupam mașinile care treceau în câte trei și alegeam cea mai frumoasă mașină.

choice

Apoi am învățat să citesc. De pe cartea de bucate. Ea a fost abecedarul meu. Deschideam de 3 ori cartea de bucate, la 3 tipuri de prăjituri și mă gândeam care e oare mai bună. Apoi pliantele de la Metro. Le răsfoiam și ne întrebam dacă produsele de pe partea dreaptă sau cele de pe stânga ne plac mai mult 🙂 Și cu mult înainte de Metro era Neckermann. Cu cele aproape 1500 de pagini. Ne dădeau mult de muncă.

Am mai crescut și au urmat agențiile de turism. Și afișele din geamurile agențiilor/ Știți voi. Turcia? sau Atena? Veneția? Sau Viena? Croația sau Legendele Olimpului? Alpii și Mediterana sau …nu mai știu ce?

De fiecare dată când m-am aflat în fața unei agenții luam la rând destinațiile, 2 câte 2 și alegeam una (De exemplu Turcia, Viena, Croația – din exemplele de mai sus). Cu o singură excepție. Eram în Pitești și nu am făcut jocul alegerilor:)

Intre timp, peste mine a mai trecut o zi peste cea de ieri. Două peste cea de alaltăieri. Și parcă o zi nu reprezintă o perioadă mare de timp. Dar dacă le pui cap la cap, din momentul în care m-am născut…ieri s-au împlinit 29 de ani:)

Era 1 ianuarie 2015 și mă mutasem de o lună și câteva zile în București. Mi-am propus ca în anul care tocmai începeam să ajung la Drăgășani. La Câmpina. Să reajung la Ocna Sibiului și să am plăcerea de a aduce pe Facebook o imagine cu lacurile Iezerul Mare și Mic,  Sfânta Ana și Lacul Vulturilor. Nu am ajuns în primul an de București în niciunul din locurile acestea. In schimb am descoperit Piteștiul și Amsterdamul. N-am ajuns nici în 2016. Iar in 2017 am ajuns la Câmpina.

Așa că promit și îmi propun ca până la 30 de ani să ajung la Drăgășani, să reajung la Câmpina și la Ocna Sibiului. Și ca să adaug o noutate, două, cred că o să fie vorba de o pensiune în regiunea turistică Călimănești-Căciulata și dacă o să am fotograf bun o pensiune exclusivistă din Transilvania. Dar asta-i surpriză.

Drăgășaniul este orașul ăla despre care APROAPE toată lumea întreabă: CE SĂ CAUȚI TU ACOLO? E oribil, e plictisitor, e gri, nu ai ce să vezi! Cred că excepțiile sunt tipele de la surorile călătoare , Cristina (care este o Săgetătoare la fel ca mine și Nicky Minaj – pt că divele se nasc pe 8 decembrie, normal), domnul doctor stomatolog de la Râmnicu Vâlcea și cam atât. Adică oamenii din Drăgășani 🙂 M-aș duce la Drăgășani dincolo de povestea vinului (pe care nici măcar nu îl consum) pentru Olt. Ințeleg că deși trece hăăăt departe de anumite pensiuni, poți avea o peisaj frumos.

Câmpina e aici la 2 pași. Pot merge cu trenul personal adică REGIO cum se zice mai nou iar traseul e scurt. Și chiria asigurată.

Ocna Sibiului este într-adevăr departe și presupune să stai mai mult de o zi. Poate un weekend prelungit. Mi se pare o alternativă bună (deși mai scumpă) pentru litoralul românesc.

Călimănești-Căciulata. Adică Valea Oltului. Care este locul meu preferat din România. Și cum nu am momentan pe cineva care să accepte să meargă acolo cu mine și să îmi facă poze cred că o să folosesc mult mult de tot selfiestick-ul.:)

Pentru că nu există alegeri bune sau alegeri proaste. Alegerile bune sunt …alegeri bune. Iar alegerile proaste sunt alegeri din care înveți. Și de multe ori un sfârșit nefericit poate sta la capătul a 1000 de amintiri frumoase. Așa că…ce mai contează un sfârșit urât când ai atâtea lucruri frumoase?

 

Anunțuri

Eram acum 3 ani. 🙂 Mă mutasem de mai puțin de 2 luni în București și în ciuda faptului că ACUM lumea zice că TOATĂ ZIUA MĂ PLIMB, atunci nu mă plimbam deloc. 

Uneori încerc să îmi amintesc ce făceam atunci cu timpul meu liber. Aveam un job la care în prima săptămână lucram de la 10-16, în a doua de la 16-22, un weekend 10-22, un weekend liber. 

Stăteam în cea mai oribilă chirie cu o grămadă de mucegai și un frig de o luai razna. Dormeam în pat cu o tipă de pe la Bacău sau Onești sau habar n-am de unde – în 2 luni am schimbat 5 vorbe, care asculta până la 2-3 noaptea o formație coreeană. Ah, de fapt în total cred că am fost colege mai puțin de o lună căci eu jumătate din săptămână nu dormeam acasă ci la un prieten la care era mai cald decât la mine (era și la el un geeeer – dar măcar nu era gerul de la mine:))) )

In rest, la muncă vorbeam o grămadă, mă machiam o grămadă, mă priveam în oglindă o grămadă, aveam prietene de jur împrejur și povesteam foarte mult despre cât de îndrăgostită eram de băiatul de la Vodafone. Ah și ascultam non-stop Calvin Harris și David Guetta visând la … Făt Urât. (știu că se zice Frumos dar eu îmi doream să îl cunosc pe un om al naibii de urât. 🙂 )

Știu că eram nouă în București și de fiecare dată când plecam de la cel mai bun prieten (pe vremea aia era doar tipul de care eram îndrăgostită și cel care dacă nu era aici mă întorceam după mai puțin de o săptămână acasă:) ) lăsam câte ceva în casa lui. Pentru a avea motiv să mă întorc după respectivul obiect. După ce nu am avut ce să mai las, am început să iau. Badge-ul de la muncă, un hanorac, o pereche de blugi (aoleu cât de superb îmi veneau blugii de la Kenvelo – arătam super bine:) )

blog

Crăciunul aproape că m-a prins la muncă. De ajun, la ora 17 eu sunam după taxiuri care să mă ducă la autogară. Și nu găseam. Iar când am ajuns în stație șoferul a comunicat că nu ne mai ia pentru că nu mai sunt locuri. 

Am avut o perioadă frumoasă la început. Am învățat și despre accidente. Când eram mică au murit mai multe persoane din familia mea. In plus, Iubițica mea, căci așa îi ziceam – și-a pierdut degetul. A fost un șoc pentru mine. Iar la vârsta aia l-am simțit mai puternic decât șocul de a muri cineva drag. Purta un inel pe deget, inel ce i-a fost prins într-un dispozitiv și rupt. Probabil și inelul dar mai ales degetul arătător.  Și din aceste tragedii am crezut că știu totul despre pierderea unui om. Dar poate că totuși noi, copii, percepem ALTFEL pierderea unui om.

Pe cel mai bun prieten al meu am crezut că îl înțeleg că a pierdut pe cineva drag. Adică și eu pierdusem mai mulți oameni dragi. In noiembrie 2014 am cunoscut-o pe Corina, cea care avea să îmi fie prima șefă. Eram 2 fete pe același post și eram convinsă că dacă nu voi avea succes o să plec acasă și nu o să mai vreau să aud niciodată de București. Tipa cealaltă însă se descurca de minune în comparație cu mine. Și, colac peste pupăză o întreb pe posibila mea șefă pe cât este născută. (Știu că eram aplecată prin încăpere împachetând produse din promoția de Crăciun) Când am auzit nu am putut să nu exclam – Ah tu o să mori într-un accident de mașină! Era născută în aceeași zi și lună cu fratele prietenului respectiv. 

Ulterior am regretat că am spus asta. Nu e cel mai potrivit lucru pe care să îl spui când vrei să impresionezi și să te angajezi. Iar spre seară aveam să aflăm care dintre noi urmează să fie angajată. Când am plecat atât eu cât și contracandidata mea, aceasta mi-a zis Știi că pe mine mă alege, nu? Ai văzut și tu diferențele între noi două, nu? Da, recunosc, le văzusem. Avea dreptate. 

Am sunat-o pe mama și i-am spus că Bucureștiul chiar nu îmi place. Că o să merg să îmi fac bagajul și mă voi întoarce acasă. Mama nu a spus nimic. Nimic în afară de Bine, vino și O să ne descurcăm noi, stai liniștită:) Eram aproape de casă când Corina m-a sunat să îmi spună că s-a gândit și a luat o decizie. M-a ales pe mine 🙂

Și din acel moment au venit în viața mea toate persoanele, toate situațiile, toate emoțiile, toate locurile din următorii 3 ani 🙂

blog1

Dar ca să nu fac un salt direct 3 ani mai târziu, pe 27 noiembrie 2017, o să spun că la 2 săptămâni de când m-am angajat, șefa mea a găsit niște pantaloni de imitație de piele perfecți. I-a luat de la Atmosphere și cred că a plătit 150 de lei. Era foarte mândră de ea și de achiziția făcută. Lucrasem până la ora 22 iar a doua zi la ora 16.00 aveam să ne revedem. Doar că am ajuns la muncă iar ea nu venise.

Știi, șefa noastră a avut un accident aseară în drum spre casă – îmi zice colega de pe tura cealaltă. Ce accident? Păăăăăi…accident de mașină. Și? Cum se simte? Mi-a spus că nu se știe nimic. Am zis că mor. Am inventat faptul că trebuie să cumpăr ceva din Carefour și am mers în baie și am plâns o grămadă. Erau atâtea motive! In primul rând faptul că a murit. Apoi faptul că a murit în felul în care i-am zis eu. Apoi faptul că era prima și singura mea prietenă din București. Apoi…prietenul meu. Crezusem tot timpul că pot să îl înțeleg pentru că și mie îmi muriseră oameni dragi. Am realizat că pe șefa mea o știu de 2 săptămâni și sufăr atât d-apoi să moară un om pe care îl știi de 20 de ani! Am realizat că nu. Nu îl puteam înțelege deloc pe acel tip.

(Șefa mea nu murise. Da, făcuse accident și căzuse cu mașina în lacul…Pantelimon – dacă există lacul ăsta:) Iși pierduse și pantalonii ăia șmecheri și…da, mi-a zis că atunci când și-a revenit și-a amintit de mine și acel Ah, tu o să mori în accident de mașină!:) )

Și după aceea…în viața mea au urmat restul de 2 ani și multe luni, aproape 3 ani de București. Ani în care am cunoscut tot Bucureștiul, am fost în toate mallurile (Mai puțin mall Pipera – că acolo-i sediul administrativ al Fashion Days – huooo:) și sediul Vdf România – nu vreau să mă îndrăgostesc de vreunul de pe acolo :))) ), în toate parcurile. In Pitești, în Olanda. 3 ani în care mi-am făcut prieteni. 3 ani în care am plâns. In care am fost fericită sau disperată. 

Știți, pe 31 decembrie 2014 eram în București. In chiria aia oribilă și am scris despre 5 locuri pe care îmi doream să le vizitez în anul ce începea a doua zi. Erau Câmpina, Drăgășani, Buzău, Ocna Sibiului, Lacurile Sfânta Ana, Iezerul Mare, Mic și Vulturilor.

N-am ajuns în 2015 în niciunul dintre locurile astea. Nici în 2016. Iar în 2017 am mers la Câmpina. Despre asta trebuia să fie postarea. Dar, ca de obicei m-am luat cu alte gânduri și idei. Și sper să vă placă.

Primele cumpărături de la Sephora

Prima cumpărătură de la Sephora…n-o s-o uit cât oi trăi. 🙂 Era 2012, august, prima sâmbătă după Sfânta Maria 🙂 Prețul 2-3 lei – un guguloi mic, turcoaz, cu un gel de duș, miros marin. Locația? Mallul din Timișoara 🙂

Avusesem 24 de ore nebune în care după ce anunțasem tot orașul și tot Facebookul că plec la Timișoara, n-am mai plecat (la ora 07.00) când era planificat iar până seara m-am hotărât că vreau să merg. Așa se face că am luat trenul spre București, de acolo legătură având pe la ora 22.00. Mama îmi zice: Cum ajungi în gară, mergi ia bilet și apoi 3 ore faci ce vrei prin București. Eu…am coborât în gară unde m-a așteptat prietena mea, am mers pe Lacul Morii iar la 21.30 când am ajuns în fața casei de bilete, locurile fuseseră demult epuizate. Plus că trenul Mangalia-Timișoara se stricase și cel de ora 22.00 îi mai prelua și pe pasagerii din trenul anterior. 

Prin Timișoara am orbecăit puțin (după 8 ore de mers cu trenul și o oră de întârziere), am ajuns  la mall iar de acolo am luat taxiul – șofer doamna Boroș Daniela (nici asta nu o să uit) care cu greu a găsit adresa (mi-a luat bani mai puțini pentru că mă plimbase de colo-colo fără motiv – corectă doamnă)

Ajungând acasă la cel mai bun prieten obosită, transpirată și vai de mine am zis să fac baie. Am lăsat telefonul și hainele lângă cabina de duș și…spală-te. Când să ies, s-a blocat cabina. Și dăi și strigă să te ajute cineva. Și bușește în cabina de duș. Și urlă și bușește în același timp – nimic. Până la urmă am deschis singură ușa dar eram…terminată.

Mai târziu am decis să merg și eu la mall. Mai fusesem o singură dată sau de 2 ori în AFI și am zis să văd cum e și-n Timișoara. Iar micuțul recipient de gel de duș mi-a atras atenția. Astfel că au trecut de atunci mai bine de 5 ani însă nu există dată să nu intru la Sephora, să mă uit fix la gelul de duș, să zâmbesc și să îmi aduc aminte, până la urmă cu extrem de multă plăcere despre Timișoara. 🙂 Pentru că după un început al meu la Timișoara foarte obositor, celelalte 3 zile cât am stat au fost foarte mișto. Știu că pe vremea aia totul mi se părea atâââât de complicat. De fapt nu era deloc așa 🙂 

Acum, trecând de prima cumpărătură, zilele acestea am mers la Sephora cu gând de cumpărături. De fapt rujul cumpărat este de mult mult timp pe lista de cumpărături. 

Așadar mi-am luat LIP STAIN MAT 01. Mai mergeam uneori să probez rujuri. De fapt de fiecare dată îl probam pe acesta. Și într-o zi mi-am zis că cine știe cine altcineva îl mai probează și fiind destul de sensibilă în ceea ce privește pielea și infecțiile, am decis să îl cumpăr. 

Prețul a fost de 58 de lei, nuanța se numește Always Red și e minunată. Atât nuanța cât și rujul în general. 

Deși online veți găsi o mulțime de părere și filmulețe despre această gamă, vă voi spune și eu că rezistă foarte mult pe buze, roșul e…roșu (adică nuanțele sunt foarte intense), este mat (deși la început ar putea să pară lucios însă după câteva minute devine mat) și există 21 de nuanțe din care puteți alege.

Ca și preț mie mi s-a părut puțin cam mare pentru un ruj – aș spune că o sumă maximă pe care aș da-o s-ar încadra până în 50 de lei însă pentru cel de la Sephora am făcut o excepție 🙂

sphora

Tot din categoria ROȘU, mi-am achiziționat și o ojă. In mod normal prețul ei este de 21 de lei însă pentru că mi-am făcut și card Sephora, cadoul de bun venit este la alegere o spumă de ras sau o ojă – culoarea o alegi tu:)

Pe lângă faptul că roșul este culoarea mea preferată (fie că este vorba de păr, haine, ruj sau rame de ochelari:) ), aceasta mi se pare și o culoare extrem de potrivită pentru iarnă. Nuanța ojei este My Superhero. Am testat-o și rezistă destul de mult. Nu știu cum se întâmplă dar de fiecare dată când îmi cumpăr ojă, la prima folosire rezistă foarte mult iar apoi din ce în ce mai puțin. O să văd cum este și aceasta de la Sephora.

Din colecția de Crăciun a cărei imagine este o foxă foarte drăguță am luat un balsam de buze. Dacă n-ați auzit până acum acest cuvânt, cel mai probabil e inventat pe mine și este femininul-românesc al englezescului FOX. Acum vreo 2 ani tot ziceam că îmi doresc și eu…o foxă. (Sună mai drăguț decât Imi doresc și eu un fox)

Balsamul de buze este roz pal cu sclipici. Ambalajul este în formă de stea argintie care se desface prin înșurubare și se poate agăța și în brad. Mi se pare o idee foarte mișto să ai un brad mic-mic de tot plin cu astfel de steluțe.

Ultimele 3 produse se referă de fapt la un singur produs dar în arome diferite. Este vorba de 3 mostre de gel de duș. Printre care și cel despre care vă povesteam la început. Cantitatea de produs este cam la limită pentru un duș dar cel puțin Lagoon mă duce cu gândul la…depărtări, concedii, lucruri plăcute, experiențe memorabile:) 

Vouă ce produse vă plac de la Sephora?

Cum a fost la Târgul de Turism 2017

In weekendul ce tocmai se încheie a avut loc Târgul de Turism al României. Târgul s-a desfășurat la Romexpo și am fost să vizitez și eu deși nu mi-am achiziționat nimic. Este pentru a doua oară când merg, prima oară fiind în urmă cu 2 ani și au existat ceva diferențe dar și asemănări.

Pe lângă agenții de turism mai mult sau mai puțin cunoscute, la târg au fost și diferite alte Asociații, Companii, Patronate, unități de cazare turistică.

Mie cel mai mult îmi place însă zona de prezentare a diferitelor locuri din România. Este o încăpere în care diferite județe, comune ori regiuni au spațiu la dispoziție să se promoveze.

Am remarcat lipsa anumitor companii, companii ce mă așteptam să fie prezente: Vola – fiind agenția online numărul 1, Europa Travel, WizzAir, Therme și ca județ Cluj. Având în vedere că acum 2 ani standul Clujului a fost unul dintre preferatele mele, mi-a părut rău că nu a revenit în acest an la Târg (sau poate a fost dar nu l-am remarcat).

Ca și acum 2 ani agențiile mari atrag cei mai mulți oameni. Cu siguranță și datorită ofertelor mult mai variate și a prețurilor mai mici. Dacă în standul agențiilor micuțe de turism abia era o persoană sau 2, la standurile TUI, Paralela 45, Christian Tour, Karpaten – fiecare agent de turism vorbea cu cineva ba chiar la unele dintre ele oamenii stăteau la rând pentru achiziționarea de vacanțe.

Acum 2 ani companiile mari au avut diverse concursuri. Îți completai datele pe un formular și puteai câștiga diverse premii – premiul cel mare fiind reprezentat de excursii bineînțeles. Anul acesta am văzut 2 concursuri – organizat de Auchan care venise cu diverse tipuri de trollere. Din păcate am aflat de concurs prea târziu când tocmai ajunsesem acasă. Era suficient să te pozezi într-o manieră inedită alături de un troller și puteai ajunge câștigător. Al doilea concurs a fost organizat de standul Sibiului – completai un formular și dacă le arătai celor de la stand că ai instalată aplicația Sibiu City App puteai câștiga un tricou cu mesaj ardelenesc. La început am vrut să particip la concurs însă una dintre doamnele de acolo era atât de plictisită și sătulă de eveniment și organizare încât am preferat să mă întorc și să plec – sau măcar să n-o deranjez.

Standurile județelor mele preferate acum 2 ani au fost standul județului Neamț, Cluj și Sibiu. In județul Neamț nu am fost niciodată. Am auzit că este foarte frumos, cunosc și oameni de acolo care-s foarte mișto și era județul preferat al Elenei Udrea acum câțiva ani când era ministru. Elena Udrea nu mai e ce (unde) era dar Neamțul înțeleg că nu a rămas al nimănui. Așa cum în 2015 a reprezentat standul meu preferat, standul Neamțului a fost cel care mi-a plăcut și de această dată foarte mult. Și asta deși este total diferit de 2015.

Anul acesta nemaifiind standul Clujului așa cum spuneam, un preferat de-al meu a fost standul județului Vâlcea. Da, știu, am eu ceva cu Vâlcea, în principal cu partea sudică și nordică a județului însă mi-a plăcut mult standul lor. Pentru că au mizat mult pe partea de popular, o să spun că în urmă cu ceva ani am cunoscut niște persoane din Vâlcea. Unul era școlit prin mari orașe europene, nu îi plăcea deloc dansul și avea o voce oribilă. Puțin mai nemelodioasă decât a mea 🙂 In momentul în care a început să se audă în boxe o melodie populară din zona Olteniei, am crezut că nu văd și nu aud bine. A început să cânte, să danseze, să chinuie, să țopăie. Unde mai pui că s-a și descălțat – pentru a nu-l incomoda adidașii. Foarte frumos :X

Aceeași persoană a ales pentru mine un cadou. Și din milioanele și miliardele de variante de cadouri a ales ceva ce m-a surprins mult la acel moment. Fiind o fire foarte liberă, foarte deschisă și experimentând și încercând mereu ceva nou – mi-a oferit o ie. Mi-am zis în gând – ok, deci așa-s oltenii:)

(Da, da, Cristina, e vorba de un consătean de-al tău. Din Vâlcea din orașul ăla aflat jos jos de tot – adică în sudul județului)

Standul Sibiului, deși cel mai mare stand de promovare a unui județ, deși stand elegant, a fost aproape identic cu standul de acum 2 ani. Pe de altă parte mi s-a părut că domnii și doamnele angajate acolo pentru a-și promova orașul și județului nu erau…sibieni. Am stat 4 luni în Sibiu și oamenii întâlniți acolo erau minunați. Cei de la stand mi s-au părut totuși diferiți de ceea ce am întâlnit eu. Adică stricți, protocolari, rigizi. (Sper să nu ajungă să citească cine știe cine. Nu de alta dar într-o zi mi-ar plăcea să le fiu colegă:) ). E o simplă impresie din ceea ce am văzut. App, în 2019 Sibiul va purta titlul de Regiune Gastronomică a Europei. Miam-miam. Ah și nota 10 pentru materialele de prezentare a orașului. De la calitatea paginilor până la informații și textul Tânăr. Din 1191. (anul de atestare documentară a orașului).

Pentru că-s din Dâmbovița zic să îmi spun părerea și despre standul județului meu. Acum 2 ani erau ceva domni îmbrăcați în straie cavalerești ba chiar și un Turn al Chindiei – turn alături de care se poza lumea. Deși am citit multe impresii pozitive mie nu mi-a plăcut deloc acel Turn. Anul acesta au renunțat la turn și au avut un stand. Aș spune că simplitatea acestui an mi-a plăcut mai mult dar am înțeles cât de mult poate schimba lucrurile un obiect reprezentativ pentru județ. 

db

Asociația Națională a Stațiunilor balneare și balneoclimaterice a avut un stand care mi-a plăcut de asemenea. Deși cred că o parte din stațiuni au fost prezentate într-o lumină mai bună decât sunt de fapt, am apreciat calitatea imaginilor. Personal am putut compara stațiunile Pucioasa și Ocna Sibiului. Cel mai probabil lacul din imaginea stațiunii Pucioasa este lacul de acumulare. In imaginea de promovare are o culoare de zici că-i la ditamai altitudinea și nu-i poluat de nimic pe lume 🙂 Complexul Ocna Sibiului pe de altă parte a fost modernizat acum vreo 5 ani. Am fost și eu acolo și te simți ca la mare. Chiar mi-a plăcut.

Un stand care m-a dezamăgit a fost al stațiunilor Călimănești-Căciulata. Cred că indiferent cum arăta standul acesta nu se ridica la nivelul așteptărilor mele deoarece acea zonă precum și Valea Oltului în general reprezintă o regiune care îmi place foarte mult. Sincer mă așteptam să găsesc la acel stand informații despre unitățile de cazare și beneficiile zonei. 🙂

La polul opus se află Afrodita Resort&Spa. Dacă aș alege să vizitez un oraș, nu aș alege Băile Herculane (chiar astăzi am văzut la știri pentru al nu știu câtelea an la rând prezentată starea de degradare a clădirilor și a unității în general). Dacă aș alege o stațiune balneoclimaterică aș alege Ocna Sibiului – pentru că am fost și mi-a plăcut sau Călimănești-Căciulata. Dacă aș face o alegere din categoria resport&spa aș alege Forest Retreat&Spa din sudul județului Vâlcea. Totuși standul celor de la Afrodita din Băile Felix a fost cel care m-a convins să dau un search pe Google. Cred că despre asta ar trebui să fie PROMOVAREA unui loc/unități turistice.

herculane

Atât Maramureșul cât și județul Suceava au venit și ele să își prezinte partea de tradiții, obiceiuri și artă populară.

Ajungând și la mijloacele de transport folosite în turism, la standul TAROM de câte ori m-am învârtit încolo și încoace, am văzut o singură persoană. Chiar și în ceea ce privește Black Friday mi s-a părut că  ofertele nu au fost cele la care ne așteptam. 

Da, uneori au oferte de 39 de euro pe destinațiile interne și prețuri între 99-129 de euro bilete pe destinații externe. 3 ani la rând am văzut respectivele oferte. Insă de ani de zile se discută despre aproape falimentarea companiei. An de an se fac verificări, se încearcă modificări în așa fel încât totul să fie ok și ce crezi? Anul următor tot despre starea proastă a companiei citești. Ofertele de BlackFriday într-adevăr au fost ok. Plăteai pentru un voucher ce valora 450 de lei – 225 lei. M-a tentat la un moment dat să îmi cumpăr voucher pentru a merge pe undeva la primăvară (perioada în care puteai folosi voucherul era între 17.11.2017-14.12.2018 și 15.01.2018-31.05.2018) însă prima jumătate a anului o să fie destul de stresantă pentru mine și o să am multe lucruri de făcut. 

Cum WizzAir și RyanAir nu au fost prezente (La RyanAir mă așteptam la superoferte), BlueAir a avut un ditamai standul. Nu au dus lipsa de vizitatori și cumpărători în cadrul târgului de anul acesta venind cu oferta de BlackFriday avută și online de -15% la orice zbor. Gândindu-ne că BlueAir este o companie lowcost, pe lângă prețuri mici scăzându-se încă 15% este o afacere bună. Ei oricum au de 4-5 ori pe an oferta aceasta (ori 10-15-20% nu mai știu exact cum sunt ofertele) așa că dacă o să îmi plănuiesc o vacanță sigur mai prind această reducere. Oricum doamnele de la stand mi s-au părut foarte drăguțe chiar dacă nu am interacționat cu dânsele.

Wooow până la Viena faci 17 ore! aceasta a fost singura discuție auzită în cadrul standului CFR. Nu știu dacă m-ar deranja să fac 17 ore până la Viena. Recunosc că îmi doresc genul de relație în care niciunul dintre noi nu are mașină (eu n-am nici carnet d-apoi mașină:))) ) și ne suim în tren și mergem la Viena. Ori are el mașină și oprim în diverse orașe și facem poze și plecăm mai departe. Da, îmi doresc mult să ajung la Viena în principal iarna (nu, nu schiez și îmi e și frică să învăț) La început am calculat așa. Dacă trenul e la ora 11noaptea, ajungi acolo la ora 16. Deci nu e atât de rău. Asta pentru că sunt o persoană care doarme noapte de noapte între 7-9 ore. Astfel că pentru mine intervalul 23-7 e cât o clipă. Dar totuși cred că CFR-ul are problema cu întârzierile. Și dacă pe o distanță de 200 de km se ajunge la întârzieri de 2 ore ba pentru că se fură cabluri, ba pentru că e zăpadă, ba din cine știe ce motiv – tare mă tem că cele 17 ore se transformă în 27. Da, treci prin diferite orașe, ai ce vedea însă a-ți dori să ajungi la Viena în Ajun de Crăciun iar tu să ajungi … după Crăciun…parcă nu sună bine. Dacă trenul are și o problemă cu căldura sau cu mirosurile neplăcute…deja e clar.

In fine, la standul CFR lume îmbrăcată frumos. Imbrăcămintea doamnelor și domnilor m-au făcut să mă întreb de ce pe ruta noastră de acasă la Târgoviște nimeni nu era îmbrăcat așa, în fine. Cât privește prezentarea trenurilor, am văzut o prezentare extrem de asemănătoare într-un muzeu în aer liber de lângă Haga – Madurodam. Am mers cu trenuri și în România și în Olanda. Acolo trenul atinge viteza de peste 120 km/ora. Vara, toamna, iarna (bine calendaristic aceste anotimpuri, că în rest ei nu prea au anotimpuri). In România vara toți se plâng că se încing șinele și trenurile abia merg. Iarna îngheață aceleași șine și trenurile nu prea merg. In rest, prezentare mișto a CFR:)

Voi încheia cu imagini ale agenției …nu o să zic care agenție pentru că nu mai știu sigur dintre 2 agenții care era și nu aș vrea să fac vreo greșeală. O reclamă pentru St Moritz și una pentru Thailanda – Phuket un loc în care a fost și o cunoștință a mea (ba chiar a locuit aproape 1 an – categoria asta îmi doresc să fac în viață: Să fiu propriul meu șef, să îmi iau laptopul și să plec pe o insulă din Asia! Să îmi găsesc dragostea, să fie cald și totul să fie perfect).

 

Cine-i domnul „moderate” si cum mi-am facut cont pe TUMBLR

Lumea din jur spune că-s perfectă pentru un post la SRI. Un om care a vrut să mă jignească mi-a zis chiar că-s atât de bună încât dacă aș ajunge să ocup un post la Serviciul Român de Informații, ceilalți colegi ai mei și-ar pierde job-ul. Pentru că aș face treaba cât pentru tot departamentul. Eu nu am considerat-o ca pe o jignire. Din contră. Și da, recunosc, dacă îmi doresc suficient de mult să aflu lucruri despre cineva, le aflu. 

De exemplu dacă este nevoie să mă angajez part time sau să fac voluntariat într-un anumit loc și știu că acolo am resurse care să mă ajute, sunt în stare să fac acel lucru. 🙂 Până la urmă un job part time îmi aduce, pe lângă informația pe care o doresc și un venit în plus. Iar voluntariatul plăcerea de a ști că am ajutat pe cineva. 

Mai greu este cu domnul MODERATE. Am mai scris în câteva postări despre el. Am încercat să descopăr cine e. De unde e. Sau unde lucrează. Nu mi-a reușit. Omul oricum nu dorește să fie descoperit. 

Povestea e cam așa. Acum vreo 3 ani lumea era super îndrăgostită de domnul Constantinescu. Toate femeile îl căutau pe Constantinescu al lor. Toată lumea avea poze cu citate din blogul lui. Da, are un blog/carte/site care atrag atenția. Mi se pare un scriitor…foarte pentru femei.

Domnul Moderate a apărut în același timp cu momentul în care mi-am îndeplinit o dorință foarte mare 🙂 de aceea îl asociez cu vara lui 2015 🙂

Tocmai cunoscusem un om care mi-a spus că el nu e idolul femeilor. Idolul femeilor? Imi dorisem timp de câțiva ani să îl cunosc. Se putea spune că e idolul meu și e suficient. Nu sunt comunicativ, nu-s prietenos, sunt plictisitor și n-am timp liber se descria el mai departe. Cu atât mai bine mi-am zis în gând. 🙂 Și nici nu-s un fel de Constantinescu. De fapt nu împart nici pe departe aceleași impresii cu el. Nu am zis nimic pentru că nu prea aveam ce. Constantinescu e un om al cărui ultim citat pe care l-am vazut a fost de genul că atunci când ai parte de o noapte perfectă cu iubitul nu ai timp să stai să postezi imediat chestia asta ci dormiți împreună, fumați o țigară sau o luați de la capăt 🙂 Perfect de acord. Dar nu e wow. Asta o gândești și singur.

 Tipul în cauza avea 2 mari hobbyuri (pe lângă sport adică Worldclass și maratoane ori consumul de Cola și ciocolată). Primul lui hobby era reprezentat de meseria lui. Meserie din care se câștigă bine deși te solicită foarte mult. Al doilea hobby era unul în care investea o mică sumă de banii pe care îi obținea din primul hobby.

Despre frumusețea lui?  Nu știu dacă o să am vreodată un copil. Dacă o să am sper să fie fată. Dacă totuși e băiat mi-aș dori să ajungă ca și om așa cum este respectivul – o să îi zic Costel – sau cum este cel mai bun prieten al meu. Deci la caracter, atitudine, educație și lucruri pe care i le-a arătat familia și poate și viața – stă foarte bine. Frumusețe fizică…primii 20 de cm din corp nu-s wow. De la gât în jos făcând mult sport arată foarte bine. Insă văzându-l și neștiind nimic despre el îl poți cataloga ușor ca fiind un om nu tocmai frumos 🙂 Dacă îl mai și auzi spunând că lui îi plac fetele frrrrrumoase (că-i rârâit) te mai și apucă zâmbitul cu gura până la urechi. O să îți vină să spui – tuturor le plac fetele/băieții frumoși dar uneori trebuie să fim realiști. Da. El e realist. Extrem de realist. Și e numai cu fete frumoase 🙂

Intr-una din zile îmi zice Uite de ce ies cu fete frumoase. Și îmi dă un link.  Citesc postarea. Și pe următoarea. Și pe cea de dinainte. Imi spune că împărtășește mare parte din ideile domnului ăstuia. Care n-are nici nume nici prenume. Care are un job dar nu se știe ce job. Care poate să lucreze în aceeași companie/multinațională cu tine, da, tu, persoana care îmi citește blogul. Am zis WOW. Imi plăcea domnul Moderate. Și îmi plăcea Costel. 🙂

Imi amintesc de mine. Era la sfârșit de iunie-început de iulie. Dereticasem pe la bucătărie. Ascultasem muzică, făcusem piața. Urc la etaj, pun telefonul la încărcat și citesc restul postărilor domnului respectiv. Și zâmbesc. Așa este bărbatul perfect pentru mine.

După mai bine de 6 luni o întâlnesc pe Ana. După 1 an de când ne cunoaștem mergem prin București și îi povestesc, pentru prima oară despre Costel. Câteva ore. Apoi îi citesc o postare a domnului Moderate. Nu te-ai gândit niciodată că domnul Moderate poate să fie chiar…COSTEL

Nu. Nu mă gândisem niciodată. Insuși Costel mi-a zis că împărtășește mare parte din ideile domnului respectiv. La rândul meu am văzut lucrul ăsta. Aceeași atitudine, aceleași propoziții, aceeași gândire. 

Dacă nu l-aș ști pe Costel care nu și-ar bate capul cu blogurile/siteurile de exprimare a părerilor personale chiar aș crede că tipul respectiv poate să fie el. 

Așa că în dorința de a-l complimenta pe domnul Moderate am zis să pătrund în tainele TUMBLR. Cum las un comentariu? Am întrebat 2 programatori, un inginer din domeniul telecomunicațiilor, un angajat Oracle și un ITist de la o altă firmă. Niciunul nu avea cunoștințe. Cel mult mi-au dat copy paste ale unor articole pe tema asta. N-am avut succes. Așa că mi-am făcut cont de TUMBLR. Complicată chestie. Total neinteresantă după părerea mea. Am realizat și de ce nu puteam lăsa comentarii. Pentru că are închisă secțiunea de comentarii. 🙂

Dintr-o întâmplare dacă totuși cineva îl cunoaște, fie că are 30 de ani sau 50 m-aș bucura să știe că postările lui îmi aduc o stare de bine. Că îmi place cum gândește și cum reușește să exprime ce gândește. Că mi-am făcut cont pe un site nașpa strict ca să îi las lui comentarii. 

E răcit. Și știu cât de frig este în casa în care locuiește. Urăsc refuzurile. Datorită lor sunt cât se poate de nefericită. Și totuși adresez întrebarea cunoscându-i răspunsul. Să știi că dacă vrei și te ajută, te pot primi la mine. ENTER. Nu. Nu îmi vine să cred asta. Indiferent de ce s-ar întâmpla nu ar veni. Niciodată!

Imi răspunde că e o idee bună. E o idee bună? Mai degrabă aș spune că e un moment oportun pentru  mă refuza. Din categoria…e o idee bună dar normal că nu am de gând să vin. Nu, de fapt observ că omul chiar are de gând să vină. Mă surprinde.

Imi tot repet în gând: sigur intervine ceva și nu mai vine. A veni e prea frumos. Spre seară îmi spune că nu prea mai are de gând să vină. De la job ar trebui să meargă acasă, acasă ar trebui să își facă bagajele, apoi să ia bagajele și să vină la mine, a doua zi ar trebui să plece devreme la muncă…complicat. Ii răspund că înțeleg. Da, chiar înțelegeam. La asta m-am gândit toată ziua.

O oră mai târziu, timp în care a ajuns acasă și și-a făcut bagajele îmi cere adresa. Ii recomand metroul. Până la Sudului sau Apărători – el preferă taxiul. 

Intâi aerisesc camera. Apoi închid geamurile pentru ca temperatura să redevină ok până ajunge el. Strâng prin casă. Duc coșul de gunoi. Șterg praful. Aranjez patul. Dau cu spray de cameră. Parcă e prea mult spray. Aerisesc. Inchid geamul. Sunt stresată. Nervoasă. Fac baie. In cadă. Cu spumă. Pun muzică. Și un serial. Așa trec aproape 2 ore.

Mă sună nervos să întrebe dacă de la Mega până la mine mai e mult. MEGA? CARE MEGA? Sunt o grămadă de Mega în București. Ah ăla? Păi mai sunt vreo 3 stații de RATB. Ii spun să se oprească în stație și să aștepte. Apoi să urce în orice autobuz. N-are bilet. Bilet? Nu e nicio casă de bilete. Îi zic să urce și să se uite și el de control. N-o muri 3 stații. 

Mă îmbrac și ies la timp. Ajung în stație în momentul în care el tocmai coboară. Mi-am imaginat momentul ăsta de multe ori. Să am grijă de el când…când orice. De exemplu când e răcit. Până intrăm în bloc îl întreb ceva de Telecomunicații și îmi zice că angajații Ericcson m-ar putea ajuta. Ericcson? Nu cunosc pe nimeni de la Ericcson! 

Ii ofer camera mea. Are 2-2.5 lățime și vreo 4 lungime. E micuță dar e foarte cald și bine. Și am o canapea care are vârsta mea adunată cu vârsta lui dar e moale. Zici că stai într-o cadă. Sau copaie sau barcă.

Nu se simte bine. Are un Fervex. Nu mi-l imaginez luând pastile, prafuri sau știu eu ce. Mă ofer să îl prepar. Și ceva se rupe. Nu știu ce. Nici de ce. Realizez că nu avem ce face. Nu avem televizor în cameră. Nici nu are laptop. Iar să stăm amândoi în aceeași cameră e prea înghesuit. Nu am aer. Nu am loc. Nu am spațiu. Nu am chef.

Nu îi e somn. Dar nici nu are chef de nimic. Mă ofer să îi las laptopul meu. Dar nu vrea. Ii zic că…îl las. Și plec dincolo. In celălalt dormitor. 

E un pat tare. Mare. Nu îmi place. Și dorm toată noaptea foarte chinuită. Uneori îl aud pe el. Tușește. Ii aud respirația îngreunată. La fiecare mișcare canapeaua pe care doarme scârțâie. Îl simt că îi e rău. 

Târziu de tot mă ridic din pat și mă duc până în camera în care doarme. Îl privesc și zâmbesc. Apoi mă duc la locul meu.

 

The End


Sunt în camera lui Cristi. E 5 noiembrie. Mă uit de jur împrejur. Bucureștiul m-a calmat foarte mult. Nu încep să cotrobăi prin toate cotloanele. Mă așez pe scaun și de acolo observ toate lucrurile din cameră. Scrumiere cu țigări. Observ că Cristi și-a schimbat jobul. Un deodorant de damă – de la Dove. Tacâmuri de unică folosință. Un bol în care a mâncat ceva – nu îmi dau seama ce. Lângă pat pe un scaun, laptopul. O baterie externă. 3 pachete de țigări într-un colț, pe masă. Nu mă ridic să văd dacă sunt pline sau nu. Lângă pat un șifonier. Una dintre uși are oglindă – ăsta e șifonierul de care vorbeam mai devreme zic cu voce tare. Geamul întredeschis. E soare. Sunt nori. In depărtare destul de întunecați. Sunt pomi cu frunze colorate. Stau pe scaun și îmi zic că o să îmi lipsească locul ăla.

3 mai 2015

Imi amintesc de mesajul ăla cu sfârșitul. Era 3 mai și fusesem extrem de răcită. Tușisem atât de tare încât vomitasem continuu iar pe 1 mai ajunsesem la Urgențe. 2 zile mai târziu ieșeam din spital pe proprie răspundere cu tot cu nervi și un ac înfipt în venă. Mă întâlnisem cu un prieten (Care de altfel mă și dusese la Spital) și știam că acea zi avea să reprezinte sfârșitul prieteniei noastre.

Am trăit atâtea sfârșituri oribile la viața mea și îi eram recunoscătoare că el mi-l oferea pe cel mai frumos. In timp ce el conducea și eu depănam amintiri în speranța că totuși le va rememora pe toate și va rămâne toată viața cu ele, eu scriam și mesaj: Știu că de azi nu vrei să mai fim prieteni și nu mai vezi sensul prieteniei noastre dar totuși îți mulțumesc pentru cel mai frumos final. El a oprit în fața casei, eu am apăsat pe trimitere, telefonul lui a scos un zgomot iar eu am fugit în casă plângând.

Primesc la rându-mi mesaj. Ce sfârșit? Nu e niciun sfârșit! Și încep să plâng.

once


5 noiembrie 2017

Stau în continuare pe scaun. Imi amintesc o dimineață de 23 decembrie. Pe una de 16 ianuarie…îmi amintesc lucruri multe. Apoi nu mă mai gândesc la nimic.


5 noiembrie 2017

Aud zgomote în camera de dincolo. E cineva. Sunt o persoană rea, impulsivă, expansivă. Care merită mai mult decât primește. Mă aflu la 10 pași distanță de ușă. E suficient să merg acolo și să deschid ușa. Nu trebuie să rostesc niciun cuvânt. De la mesajul cu Ce sfârșit? Nu e niciun sfârșit! au trecut câțiva ani. Nu a fost un sfârșit, așa e. Dar astăzi este unul. Și eu pot decide să mă comport așa cum sunt. Sau pot să fiu fata bună.

Imi amintesc o discuție de la barul de vis-a-vis. Omul ăsta mi-a zis că mă consideră prietena lui. Și omul ăsta nu minte. Dar poate că și el mai face excepții uneori.


5 noiembrie 2017

Ascult muzică. Râd. Pun o pătură pe mine. Apoi dispare orice gând legat de trecut. Simt niște înțepături în partea de sus a spatelui. La televizor e o melodie. Cred că ISSUES – îmi propun să o țin minte. 5 ore mai târziu ascult 10 piese pe youtube încercând să îmi dau seama care era. Da. Issues. Realizez că am auzit I m Jealous – primele cuvinte din ea. Apoi nu mai aud nimic. Vreau să spun ceva dar toate cuvintele au dispărut. Trăiesc o stare diferită de ceea ce mi-am imaginat.

Melodia s-a terminat cândva. Stau întinsă și mă gândesc. Imi privesc mâna și vreau să îi fac o poză. Simt o răceală în zona genunchiului drept. Mă simt zâmbind dar nu știu de ce o fac. LUĂM ȘI NOI DE LA CRISTI CÂTE O ȚIGARĂ? întreb amintindu-mi de cele 3 pachete de țigări. Nu primesc niciun răspuns. AUZI? NU ȘTIAM CĂ EXPERIENȚA ASTA POATE SĂ FIE ATÂT DE MIȘTO?! Aud un mormăit.

Apoi aud One day baby, we ll be old Oh baby we ll be old And think of all the stories that we could have told – melodie cu unul dintre cele mai nebune videoclipuri.

La naiba! Acum 4 ani, tot pe 5 noiembrie eu ascultam melodia asta. Pe Repeat.


5 noiembrie 2017

CU CINE VORBEȘTI? Aud rostit lângă mine. Asaf Avidan dispare și One Day la fel. Ințepăturile din spate la fel. Eu stau în continuare întinsă în pat iar răceala din zona genunchiului drept e la locul ei. Laptopul lui Cristi e deschis iar cel mai bun prieten al meu se află în picioare lângă pat.

Mă uit mirată la el. In pat cu mine o doză de Cola. E o variantă nouă de ambalaj. Probabil am băut-o cândva dar adormind și răsturnând doza ultimele picături și-au găsit locul pe blugi în zona genunchiului drept. Eu habar n-am cum am ajuns în pat. Ultima oară stăteam pe scaun. Iar doza o aruncasem afară într-un coș de gunoi înainte să intru în bloc.

Ne mutăm în camera cealaltă.  Pun 2 melodii de la Asaf Avidan – Live-ul de la Sighet a lui One Day și videoclipul oficial al lui Over My Head.

Apoi mergem în mall. Mirosim parfumuri, ne plimbăm, bem un suc și plecăm.

Ii vorbesc din suflet. Ca și cum e ultima oară. Ajung acasă și îi las același mesaj de acum 2 ani. Ii mulțumesc pentru cel mai frumos sfârșit. El îmi răspunde mai scurt decât data trecută. Imi spune OK. 

Și acesta a fost sfârșitul prieteniei cu cel mai bun prieten 🙂

 

 

 

E despre EI

Era ora 9. Stăteam „pe vine” cum s-ar zice în limbajul nostru de la țară și mă gândeam. Am aprins lumânările și am mai rămas câteva minute. Apoi i-am mulțumit pentru că abia acum am realizat cum și cât m-a ajutat. A fost o vreme când săptămânal îi spuneam cine sunt și ce simt rugându-l să îmi dea un semn.

Având în vedere că-s o persoană plină de viață, energică, razna, uneori ciudată, expresia „l-am rugat pe Xulescu, cel care a murit să mă ajute”, poate suna dubios. Foarte dubios. Căci până la urmă, ce om normal ar vorbi cu oameni care au murit?

La mine e puțin diferit. O parte din lume știe că tatăl meu a murit când aveam 5 ani. O parte nu. Și, o parte mult mai mică știe că în copilăria mea lucrurile au fost puțin mai complicate de atât. 

Aveam 3 ani în 1991 când unchiul meu de la Câmpina a murit. Nu mi-l amintesc sinceră să fiu. Mama povestea odată că eram mică și cum se apropia nenea Costel începeam și țipam și urlam. Un an mai târziu a murit bunica mea de la Poiana Câmpina. Ciudat lucru. Căci deși între cele 2 înmormântări trecuse un singur an, pe bunica mi-o amintesc perfect. Vara la noi în curte și da, mi-o amintesc și la Poiană. Soră-mea cred că seamănă întrucâtva cu ea. Cred că mamaie era doar mult mai elegantă, avea un păr mai cuminte decât al soră-mii și era ceva mai micuță. După încă 2 ani a murit tata și după încă 2 ani mamaie de aici de acasă.

Ai mei au avut atâta grijă de mine și s-au purtat exemplar încât eu să nu sufăr. Le voi rămâne veșnic recunoscătoare. Pentru mama cu siguranță nu a fost ușor să piardă în 5 ani 3 persoane atât de apropiate ca soacra, soțul și mama însă rareori am văzut-o plângând. A avut însă grijă ca pe mine să mă învețe lucrurile bune, să îmi arate părțile bune, să mă facă să fiu curajoasă și puternică. In moartea niciunuia dintre ei nu am văzut ceva rău. Mama mi-a explicat de fiecare dată că tati sau mamaie e acolo sus și mă vede și are grijă de mine și-s îngerii mei păzitori. Că le e mai bine acolo și că mă iubesc ca și cum s-ar afla aici, lângă mine. M-a învățat să mă rog pentru ei și să mă rog la ei.

Apoi, ani la rând am mers cu mama seară de seară la cimitir. Ce conta că uneori ziua era scurtă și mergeam pe întuneric? Mă învățase să nu fiu speriată că umblu pe înserat pe acolo. O întrebam și dacă dintre oamenii care au murit nu-s și unii răi și dacă oare nu ar trebui să fiu speriată. Mi-a zis întotdeauna că nu. Pentru că oriunde sunt și orice s-ar întâmpla tatăl meu e alături de mine 🙂


Revenind la ziua de astăzi. Mă consider încă un copil. Am aproape 29 de ani dar nu mă consider om mare. Bine, și comportamentul meu este de copil 🙂 El…el trebuia să aibă peste 30 de ani astăzi dar cândva firul s-a rupt. 

Astăzi este una din zilele în care mă bucur că o anumită persoană nu îmi citește blogul pentru că știu cât ar deranja-o ce scriu aici. 

El … era și el un copil. Când pe la vreo 25 de ani a murit. Nu l-am cunoscut niciodată. A fost coleg de muncă al Iuliei, prietenei mele. Mi-au povestit și vecinele despre el. Era un om minunat. Era…un copil. Mai copil decât sunt eu acum când scriu postarea asta. 

O vreme destul de îndelungată mergeam să îi aprind lumânări săptămânal. Fusese un om bun care dorea tuturor celor din jur binele. Și așa am început să mă gândesc că mă vede și să „vorbesc” cu el. Imi amintesc cât de îndrăgostită eram atunci. De unul dintre cei mai buni prieteni ai lui. Așa că speram să îmi dea un semn. Imi doream să poată simți de acolo de unde e sentimentele pe care le am pentru prietenul lui și să … facă ceva.

La un moment dat am ajuns să ajung rareori cu lumânări. 

Astăzi…păi astăzi trebuia să fie ziua lui. Am ajuns la mormânt și m-am gândit. Departe, demult. Și mi-am amintit. De când mergeam săptămânal cu lumânări și până acum s-au întâmplat atâtea lucruri în ceea ce îl privește pe prietenul lui cel mai drag! Am trecut prin atâtea lucruri amuzante, triste, șocante chiar. I-am mulțumit pentru cum s-au aranjat lucrurile în acești ani 🙂

Cu lacrimi în ochi m-am ridicat. Pe fotografia de pe cruce se formaseră picături de apă de la diferența de temperatură. Am întins mâna și am șters-o. I-am mulțumit în gând și am plecat extrem de tristă cu lacrimile curgând pe obraz. Puteam să fiu eu în locul lui – mi-am zis. 


Cimitirul în care sunt îngropați cei din familia noastră este altul față de cel despre care am scris până acum. Avem 2 locuri de veci (cred că așa se zice). Intrând în cimitir am realizat care ar putea să fie cea mai mare dezamăgire a mea în ceea ce privește orașul în care m-am născut și copilărit. E adevărat că în general totul arată diferit în curte față de copilăria mea. In general mă jucam cu prietenele în fața magazinului nostru și în curtea/grădina bunicii. Având în vedere că la bunica am vândut terenul și casa, ușor ușor s-a modificat și curtea. Pavajul cu pietre a fost înlocuit cu iarbă. Leagănul din curtea ei a fost mutat în curtea mea dar mutarea nu s-a făcut tocmai ok iar leagănul nu mai există demult, cotețul găinilor a dispărut, la fel ca și nucul imens ori zarzărul din grădină. 

Pe de altă parte în curtea noastră aveam un cireș amar. Veneau vecinii din toate colțurile să culeagă cireșe – găleți întregi. Făceam și noi dulceață iar cireșe tot mai rămâneau în pom neculese. Acum, de la an la an cireșul s-a îmbolnăvit și ușor ușor nu a mai făcut deloc cireșe. Așa că ne gândim să îl tăiem. Am crezut că ăsta e cel mai mare regret pe care l-aș putea avea. Astăzi însă mi-am dat seama că cel mai mare ar putea să fie altul. 

Astăzi mi-am zis că cel mai mare regret ar veni în ziua în care nu aș mai ști să ajung la mormântul tatălui meu. Normal că știu. Nu am nicio ezitare. Și-s sigură că și legată la ochi aș ști să număr pașii și tot aș ajunge. Dar dacă într-o zi aș păți ceva și aș uita? 😦 M-a întristat foarte tare gândul ăsta.

Tatăl meu, fiind profesor și predând – la un moment sau altul – 3 materii, mama a ales, la moartea lui, să nu aibă o cruce și atât. Fotografia și numele alături de câteva cuvinte sunt scrise pe o carte din marmură. 

A murit de aproape 25 de ani. Când eram mai mică sufeream foarte mult. Acum sufăr atât cât să rămân continuu o persoană sensibilă. De câte ori sunt întrebată cum îmi doresc să fie tipul de lângă mine, de absolut fiecare dată răspund că îmi doresc să fie foarte deștept sau dacă nu e foarte deștept măcar să pot învăța de la el. E o chestia a mea pe care o am din copilărie. 

Tot uitându-mă la cartea cu imaginea lui mi-am amintit de Mădălina, eleva lui. Mădălina care mi-a spus cât de fericit a fost când m-am născut. Cât de mult m-a iubit și când de fericit era cu mine. Și pe lângă Mădălina mai sunt foști elevi de-ai lui. Uneori mă lua cu el la liceu și stăteam cuminte într-o bancă sau elevii lui se jucau cu mine. 🙂 O parte dintre ei îmi spun încă despre felul în care le vorbea despre mine. Tot Mădălina mi-a scris într-un an de ziua mea ceva de genul „Și habar nu ai câte steluțe de fericire a avut în ochi atunci când tu te-ai născut.” Da, eu i-am simțit iubirea atunci. Și i-o simt zi de zi. Fie că îmi vorbește cineva despre iubirea lui fie pentru că o simt eu. Pur și simplu. Dar el? Oare el a putut să simtă în acei 5 ani petrecuți alături de mine cât de mult l-am putut iubi? Căci lui acum nu îi poate spune nimeni…nimic. Dacă el nu a știut niciodată că eu l-am iubit?

În același loc cu el e îngropată mamaie. Mama mamei. In ultimul an de viață al tatălui meu, mama a fost deseori la spital în București cu el. Iar eu am stat destul de mult cu mamaie. Mamaie căreia i-am făcut viața un chin. Ei nu îi plăceau deloc oamenii care fumau. Cu atât mai mult femeile. Atât de rea eram când eram mică și atât de zăpăcită încât nu am vrut să stau locului până nu am pus-o să fumeze. Normal că n-a vrut. Până și-a dat seama că …pur și simplu nu are scăpare 🙂

Apoi mai e tataie. Care a murit acum mult mult timp. De aproape 40 de ani. A murit de Sfânta Maria (pe mamaie o chema Maria) așa cum și tata a murit de Sfânta Cornelia (pe mama chemând-o Cornelia). Tataie venea din familie de nemți mutați la un moment dat lângă Timișoara. 

Fratele mamei. Deși mami are un frate și o soră, ei sunt frați numai de mamă. Primul soț al bunicii mele a murit pe front în al Doilea Război Mondial. Acum mama se vede de la o poștă că e mai apropiată de fratele ei (vitreg). Tatăl mamei nu a făcut niciodată diferență între copilul lui și copiii găsiți deja aici. Tataie, alături de alți nemți, polonezi și alte naționalități venite în oraș atunci când a apărut Fabrica de Ciment avea tot ce au nemții mai bun și mai frumos. + rigoarea nemțească 🙂

Spuneam așadar că tot acolo este înmormântat fratele mamei. Da. Mama a avut un frate care a murit la mai puțin de un an de la naștere din cauza unei epidemii de…ceva, o boală. Tuberculoză sau ceva – un ceva din cauza căruia s-a murit destul de mult în acea perioadă a anilor 1943-1944. Mătușa mea povestește foarte mult din perioada respectivă. Ea era măricică. Avea 10-12 ani și când o aud de fiecare dată cum povestește atât despre moartea acelui copil cât și despre tataie ori acele 4-5 familii de străini ce locuiau în curtea noastră, rămân cu gura căscată ascultând.

Mai este și mama bunicului. Spre deosebire de tataie care era Iosif Tinesz, ea era Maria Rainer. Mătușa mea povestește (printre toate poveștile ei) și despre plăcerea de a găti a acestei stră-străbunici nemțoaice (sau austriece habar n-am). Și cum o aud povestind despre ea, de fiecare dată știu că urmează să zică: Făcea mamaie Maria niște ștrudele…n-am mâncat niciodată asemenea ștrudele! Nu există absolut niciodată moment să nu zică asta. 

Am fost anul acesta de 1 mai la mătușa mea. Și normal că a repetat din nou această propoziție. Vin eu la mama și îi zic. Vaaaai mami, știi ce aș mânca? Mama se bucură când mă aude zicând asta. Mă întreabă ce anume. Îi spun eu că CEVA dar nu făcut de ea. Dar de cine? mă întreabă mama. Eheeeei aș mânca ștrudel. Ștrudel făcut de bunica ta! Acum gândindu-ne că Maria Rainer, această rudă îndepărtată a murit la începutul anilor 50 adică acum mai bine de 65 de ani…cu siguranță nu am de unde să iau ștrudel făcut de ea. Iar mama a început să se amuze copios. O mai sun uneori și zic…Offff măi mamă ce aș mânca ștrudel făcut de bunica ta!

S-a oferit mama să îmi facă ștrudel dar…NU! Ștrudel știe să facă oricine. Dar ștrudel ca al bunicii mamei …numai austriecii/nemții știu să facă 🙂


Așadar zilele astea sunt despre ei. Despre toți oamenii dragi care au murit. Oameni pe care i-am cunoscut pentru câțiva ani sau pentru mai mulți.

Oameni despre care am auzit vorbindu-se. Oameni care au murit cu 50 de ani înainte să ne naștem noi. 

Oameni de care ne e dor. Sau pe care necunoscându-i vreodată nici măcar nu poate să ne fie dor. Dar pe care, cu siguranță ne bucuram să îi cunoaștem din povestirea altora.


N-am crezut vreodată că voi scrie o postare cu o zi înainte de Pomenirea Morților – sau Moșii de Toamnă/Iarnă, sărbătoare ortodoxă ce are loc mâine. Dar astăzi m-am gândit foarte mult la…ei. Toți acești ei.

Un „te iubesc” perfect :)

Cred că toate te iubescurile sunt perfecte. Spun unele persoane că, a repeta la infinit de jur împrejur Te Iubesc, Te Iubesc te face să nu mai ai aceeași credibilitate. Părerea mea este că ba da, ai toată credibilitatea din lume. Ceea ce nu mi se pare în regulă este să ai o relație, să îi repeți femeii ăleia toată ziua Te Iubesc iar după terminarea relației să o numești Vagaboandă, Dubioasă, sau în niște moduri greu de reprodus. Poți să o iubești, poți să îi arăți sau să îi zici dar chiar e penibil să ajungi apoi să vorbești urât. 

In ceea ce mă privește, nefiind tocmai o persoană romantică o să spun că nu mi-ar plăcea să mi se repete lucrul acesta. E adevărat că uneori există oameni care încearcă în toate felurile posibile să îmi arate că mă iubesc iar eu nu văd (și pentru problema asta nu există ochelari de vedere:) ) dar, repet, nu îmi place să mi se spună. Probabil și semnul zodiacal, Săgetătorul, mă face să fiu Vânător. Poate să îmi placă foarte mult o persoană dar în momentul în care îmi spune ȘI MIE ÎMI PLACE DE TINE…s-a terminat:)

In dimineața aceasta am dorit să scriu o postare despre Apă. Apoi una despre cel mai bun prieten al meu. Care împlinește astăzi 30 de lei. Când a împlinit 20 nu îl cunoșteam iar peste 10 ani cred că vom avea drumuri în viață atât de diferite încât nici nu își va mai aminti de mine 🙂 (sau bine, am fost atât de memorabilă :)) și i-am lăsat la viața mea o amintire atât de neplăcută încât poate totuși o să își mai amintească ceva. Peste 10 ani sigur o să aibă alături o femeie superbă, deșteaptă și un copil – băiat care o să aibă ca principală pasiune fotbalul matematica). Nu o să scriu totuși nicio postare despre el pentru că mai mult de jumătate dintre postări sunt deja despre el:)

Când să mă pregătesc de plecare la muncă însă văd un filmuleț pe facebook. Despre el e postarea. 

Mi-a plăcut Egiptul cu istoria lui veche, nisipul, soarele și piramidele. Mi-a plăcut Elveția cu Alpii, ciocolata, ceasurile și băncile. Mi-a plăcut Germania. Mi-a plăcut Suedia și Finlanda cu oamenii lor blonzi cu ochi albaștrii, zăpada și Moș Crăciun. Și mi-a plăcut Islanda. Pentru că mă face să mă gândesc…la mine.

Așa l-am descoperit și pe Răzvan. Eram în timpul facultății și căutam articole despre Cum ajungi în Islanda. Iar un link m-a dus către blogul lui. Era acum 6 ani. Mi-a plăcut atât de mult subiectul și felul în care era scris articolul încât am citit toate articolele publicate până atunci.

Intre timp Răzvan s-a însurat, are și copil, a și crescut destul de mult copilul:), a evoluat nemaiavând un blog ci o afacere. 

love

Și pentru că de curând a avut loc o gală de decernare a unor premii în domeniu, gală în cadrul căreia proiectul/afacerea pe care o deține a câștigat un premiu, neaflându-se în România, a trimis un mesaj video de mulțumire. Mesaj ce se termina cu fraza Și pentru că probabil în seara aceasta va fi alături de voi în sală și soția mea profit de această oportunitate ca să-i transmit din tot sufletul te iubesc.

Pe Răzvan îl puteți descoperi dacă veți căuta la rândul vostru informații despre CUM AJUNGI ÎN ISLANDA sau, Cum se poate călători ieftin în Islanda.:)

Revenind totuși și la cel mai bun prieten îi mulțumesc pentru că e atât de minunat. Și cu toate că uneori mă enervează comentariile lui sau lucrurile pe care le face în preajma mea…știu că le face tocmai pentru că își permite și pentru că se simte comfortabil. Comfort ce vine din atâtea momente petrecute împreună.

 

 

E despre weekend!

Weekendul ce tocmai a trecut a fost atât de plin încât o să îmi ajungă pentru mult timp amintirea lui. De exemplu am pierdut multe metrouri, am circulat fără bilet, am încurcat metrouri deși în principiu nu despre asta este vorba. 

Sâmbătă dimineață. Vrei să pleci în oraș și te simți cea mai norocoasă pentru că ai o încălțăminte în care nu intră apă și o geacă d-aia bună adusă de mătușă din Italia. In rest plouă torențial. Și când te întinzi să iei umbrela realizezi că ai lăsat-o la muncă.  Așa că

  1. Mergi 5 minute prin potop până în stație și cu toate că tu ai nevoie să mergi cu autobuzul nu cu troleibuzul, iei ce vine primul (adică troleibuzul). Urci și până îți ștergi ochelarii și te ștergi și pe față de un amestec de cremă+fond de ten+apă, a trecut prima stație. Cauți cardul de călătorii și cobori la prima stație. Să îți cumperi altul și să aștepți sub o streașină autobuzul. Dar…
  2. Tocmai te îndrepți spre casa de bilete că autobuzul a și venit. Și decât să mai aștepți 10 minute, circuli și cu el 3 stații. Fraudulos 🙂
  3. Ajungi la Piața Sudului și te gândești să îți cumperi umbrelă. Lume puțină pe peron deci probabil tocmai a trecut metroul și ai timp să caști ochii la umbrele. Te uiți, nu cumperi niciuna și când ieși din magazin vezi că tocmai trece metroul. Deci aștepți alte 10 minute până vine următorul.
  4. Care te duce la Unirii. Tu care vrei să mergi spre Politehnică (AFI dar Politehnică sună mai pe placul meu) schimbi magistrala, ieși de la metrou, te uiți în 2 magazine la umbrele, bifezi iar abonamentul deși nici acum n-ai luat umbrelă și când ajungi pe peron un minut mai târziu te răzgândești. 
  5. Mergi, cumperi umbrela și…mai ai de așteptat 10 minute până poți valida iar cartela de metrou. 
  6. Cele 10 minute trec la fix cât să prinzi metroul spre…Preciziei. O iau la fugă pe scări și fix când o voce spune că metroul de la Linia 1 circulă spre Preciziei, eu mă bucur că tocmai am intrat în trenul de la Linia 2 care…URMEAZĂ STAȚIA TIMPURI NOI CU PERONUL PE…Pfiuuu
  7. Și cobor la Timpuri Noi dar nu știu cum să ajung pe cealaltă parte. Până mă dumiresc a mai trecut un tren de Preciziei. Și aștept iar.
  8. Vine cel de Dristor 2 și îl iau până la Eroilor.

Schimb, merg în mall, plec din mall, mă duc la Crângași să mănânc prăjitură la Tip Top, începe Animals pe Kiss, mă duc și la Emag să îmi iau selfiestick și un prieten mă întreabă dacă merg la Mogoșoaia. DAAAAAAAAAAAAA!!!! Sunt îmbrăcată gros, am selfiestick, nu am mai mers la Mogoșoaia și am și umbrelă. E mare, din plastic și are flori roșii. Dar îi zic Da. Și apoi nu. Și apoi Da. Și apoi Nu. Până la urmă pe lângă îmbrăcăminte, umbrelă, selfistick existau și lucruri care lipseau. Bateria de la telefon pe terminate și o plasă mare cu mâncare de la mama pe care aveam să o iau de la Gară. 

Până la urmă am mers la Mogoșoaia, da. Despre defectele persoanei respective pot să vorbesc cam 4 ore iar despre calități …aș putea rezuma totul în 4 propoziții (nici măcar fraze elaborate). O să mă rezum la faptul că până la urmă este o persoană ok.  O să vorbesc totuși despre minusurile mele nu ale lui. Imi pare foarte rău că deși m-a rugat să îi fac niscaiva poze nu i-am făcut. Am dat-o pe modul de răutate. Adică i-am lăsat impresia că NU VREAU să fac poze. Ideea e că nu mă pricep atât de bine iar el…nici el nu e tocmai fotogenic. Am preferat să își facă singur dar puteam măcar să îi explic de ce nu i-am făcut eu.

palat5

Lavanda de la Palat

palat6

Reclama la Pastă de Dinți. Sau la un zâmbet mișto

palat999

Pe la ora 21 am întrebat un alt amic dacă ne mai vedem. Imi explică de ce nu poate, cumva încerc să îl conving…Nu o să spun că îl cunosc dar are foarte multe părți bune. Ah și cel mai bun prieten al meu a zis odată, demult despre el că e super șmecher. Prea șmecher pentru mine :))) (prea șmecher fiind zis în mod pozitiv:) ) Rămâne și cu el că da, că nu. Până la urmă ne-am văzut. Pe la 3.30. Bine, după o oră ceasul arăta tot 3.30. Și nu, timpul nu stătuse în loc. Pur și simplu ora 4.00 a devenit ora 3.00 🙂

Am stat mult la discuții. Mi-am dorit să se simtă în preajma mea mai bine decât s-ar simți acasă la el. E un om pe care indiferent cum îl iei la analizat are părți bune. In familie – are o familie foarte mișto, educată, elevată, inteligentă, specială 🙂 Intr-adevăr există oameni care provin din familii mai puțin minunate și singuri se autoeducă. El e mișto. A primit și o educație bună, s-a și autoeducat…

Relații – diferența (mai ales în cazul unui bărbat) dintre a avea o singură relație și aia chinuită sau știu eu cum și unul care să zicem a avut 3-4 relații fiecare de cel puțin 1 an este imensă. Nu știu dacă femeile sunt venite de pe o planetă și bărbații de pe alta dar cu siguranță diferențele de gândire și comportament sunt mari. Atâta timp cât tu ai interacționat la modul de relație cu o singură persoană normal că ești…mai puțin înțelegător decât unul care a avut de luptat cu toanele unei femei, îngâmfările, țipetele, nervii, vorbăria unei femei. 

Ideea e că tot ce am făcut de sâmbătă de la ora 12 până duminică la ora 12 m-a făcut să trăiesc lucrurile cum nu le-am mai trăit de prin vară. 🙂 Să le trăiesc cu zâmbetul pe buze și râzând. Să le trăiesc, ca să folosesc limbajul pisicesc … torcând 🙂 

Am mers cu un Ford Focus – aceeași mașină pe care o are Sorinel de la Vâlcea și care mi-a amintit de el. (Sorinel nu e un manelist și e născut în județul Vâlcea, acolo în sud:) pretenu meu. Glumeam, bineînțeles. Sorin e un băiat, programator sau web designer în timpul jobului și vine din minunatul oraș al Guvernatorului.) Am zâmbit, m-am simțit bine, am râs, mi-am încălzit mâinile, m-am privit în oglindă de la mașină și mi-am amintit că asta era o bucățică din planurile pe care le aveam în copilărie pentru când o să fiu mare. Mi-am reamintit și discuția avută ultima oară cu doctorul meu ginecolog (minunat om:X:) – cea despre joburi, priorități, verificări:) ) L-am auzit și pe Smiley întrebându-se Ce mă fac cu tine de azi dar și pe solistul de la Savage Garden care zice că tipa așteaptă un pilot și că ar zbura până la Lună și înapoi. 

Apoi seara știam că voi adormi. Și că dorm profund. Așa că am pus alarma să sune. La 0.00. Și la 0.30. Și pe la 1 și ceva. Pe telefon nu era niciun mesaj. Așa că am lăsat naibii alarma și am adormit de-a binelea. Până când în jurul orei 2.30 am primit mesaje. Care m-au trezit. Poate n-am dormit de fapt atât de profund. Și am zâmbit. 

Apoi am povestit. Apoi am încercat să fiu drăguță. Nu mi-a ieșit în totalitate dar puțin da. 🙂 Mi-am amintit lucruri de care uitasem de luni bune. 🙂 

In general, în ultimii 2 ani lumea spune despre mine că sunt total neromantică. Multă lume se miră că deși femeile sunt caracterizate de romantism la mine nu e așa. De fapt înainte eram foarte romantică. Habar n-am de ce nu mai sunt. 🙂 

Sau poate depinde și cine face lucrurile romantice.

După amiază…păi după amiază am luat metroul până la Victoriei. Voiam să merg în Parcul Tei să fac niște poze. Așa ca de … sfârșit. Sfârșit de toamnă, sfârșit de an…dar apoi m-am întors.

  1. Și mi-am zis lasă, merg la Botanică. Însă până să ajung la Unirii mi-am amintit că INAINTE SĂ MĂ MUT ÎN BUCUREȘTI AM ZIS CĂ EU NU MERG NICIODATĂ LA BOTANICĂ. ACOLO AU FOST RALUCA ȘI PRIETENU .
  2. Și am coborât la Universitate. Habar n-am de ce am coborât acolo.
  3. Am așteptat următorul metrou care m-a dus la Unirii. Căci deja mă hotărâsem să merg pe strada Xenofon – strada cu trepte pictate. Și parcă era și ea pe la Eroilor-Politehnică. 
  4. Schimb magistrala, iau metrou spre Preciziei și până să ajung la în următoarea stație mă gândesc să verific totuși unde e Xenofon. Mergeam în direcția gresită.
  5. M-am întors de la Izvor la Unirii, am ieșit la tramvaiul 23, am luat primul tramvai colorat în galben văzut până acum în București și până la urmă am ajuns și la strada cu pricina.

Și am dat o fugă și prin Parcul Carol deși nu este unul dintre preferatele mele. Și am descoperit și o clădire care habar n-aveam ce e și cu greu am găsit informații. Se numește Hotelul Suter și este, probabil, cel mai luxos hotel din București. (Cel puțin aceasta era informația în urmă cu 4-5 ani:P)

La mine acasă. Unde am cea mai frumoasă perdea, pomi cu frunze colorate, lavandă de la minunatul de George și vrăbii cărora le las zilnic mălai și pâine pe pervaz 😡

tramvai

Tramvai galben

palat111Palatul/hotelul Șuter

 

 

fusta

.